Alexandru Scarlat Sturza (Sturdza) – filosof, istoric, diplomat, consilier la curtea lui Alexandru I, reprezentant de frunte al sociologiei religioase, teologiei laice şi politice – de la naşterea căruia se împlinesc la 18 noiembrie curent 220 de ani (1791 – 1854), provoacă interes tot mai viu la cercetătorii din ţară şi de peste hotare.

Deşi atât în timpul vieţii, cât şi în perioada imediată după moarte, opera sa a fost pe larg publicată, citită şi apreciată, în deosebi în Franţa şi în Rusia, odată cu instalarea la guvernare în Imperiul Rus a regimului sovietic, roadele activităţii sale filosofice, diplomatice, religioase, didactice, filantropice etc., au nimerit sub pericolul de a fi expulzate din memoria socială. În această perioadă el era interpretat, în acele mici relatări din unele dicţionare şi enciclopedii, în care era luată în calcul activitatea sa, de obicei superficial şi unilateral. În cazurile când ideile sale erau în radicală contradicţie, ceea ce era firesc pentru mentalitatea progresistă a lui Al. S. Sturdza, cu doctrina ideologică a marxism-leninismului – era calificat drept reacţionar şi obscurantist. Drept exemplu poate servi cazul Verei M. Smelâh din Chişinău, care, referindu-sela Al. S.Sturdza, susţinea în mod categoric: „În persoana lui, ţarismul avea un apărător înfocat al orânduirii monarhiste, un duşman crâncen al luptei revoluţionare” [1, 5].

Printre cei interesaţi de ocrotirea şi răspândirea moştenirii lăsate de Al. S. Sturza au fost Nicolae Nivodcikov, secretar privat al filosofului-diplomat, ajuns între anii 1891 – 1898 arhiepiscop al Basarabiei. Acesta, îndată după moartea filosofului ruso-român, în 1854 ascris o Scurtă schiţă a vieţii şi activităţii lui Al. S. Sturza, tipărită în Mesagerul Odesei din porunca fiicei lui Sturza, Maria Alexandrovna Gagarin. Tot el a dat publicităţii în Mesagerul Odesei din 1855 Corespondenţa lui Al. S. Sturza cu V. A. Jukovski. Mai târziu, în 1876, N. Nivodcikov a editat în Buletinul duminical din Odesa ale sale Amintiri sincere şi veridice despre Alexandru Scarlat Sturza [2, 259]. Un lucru enorm de important pentru salvarea moştenirii literare a lui Al. S. Sturza l-a jucat faptul că studiile şi articolele filosofului nostru, care au fost scrise, după cum se ştie, în limbile rusă, greacă, franceză şi germană, au fost adunate, aproape integral, în patru volume şi publicate la Editura „Dentu”, din Paris, sub titlul Ouvres posthumes: religieuses, historiques, philosophiques et litteraires, 1858 – 1860. Acest lucru a facilitat cercetările ulterioare ale operei sturziene. Astfel, în prima jumătate a secolului al XX-lea în România apar un şir de studii consacrate marelui nostru compatriot. În 1924 Manuel Menicovici publică în Viaţa românească studiul Un apărător al Ortodoxiei la Curtea ţarului Alexandru I [3]. Gheorghe Bezviconi, cărturar român născut în Jitomir (Ucraina), publică la Chişinău extinsul studiu în 1936 sub titlul Din vremea lui Alexandru Sturza [4]. Doi ani mai târziu Emmanuel Haivas publică la Paris lucrarea Alexandre de Sturdza (1791 – 1854). La vie et son oeuvre [5]. În 1943 arhimandritul Iuliu Scriban editează studiul Românii ortodocşi în ogorul creştinătăţii, în care într-un compartiment consacrat lui Al. S. Sturza menţionează că acesta „a căutat să apere Biserica Ortodoxă faţă de protivnicii ei. A înfăţişat drepturile ei… Scotea la lumină… însemnătatea şi temeiurile Bisericii Ortodoxe de a-şi păstra întocmirile ei faţă de celelalte ramuri ale creştinismului” [6, 331]. În 1946 Ioan Irimia publică studiul Opera religioasă a lui Al. S. Sturza în care constată că „din cercetarea operei religioase a lui Al. S. Sturza se desprind două idei, pe care le-a urmărit totdeauna, şi de care sub o formă sau alta era călăuzit. Prima idee constă în a dovedi superioritatea Ortodoxiei din punct de vedere dogmatic şi deci implicit combaterea celorlalte confesiuni… A doua idee călăuzitoare constă în a dovedi că, nu se poate ajunge la dirijarea credincioşilor spre limanul mântuirii, decât după ce va exista un cler bine pregătit, creindu-se un tip de preot apostol, prin o cultură teologică superioară, prin o trăire profundă şi conştientă a misiunii preoţeşti, ce va fi cu atât mai roditoare cu cât preotul va fi mai conştient de datoria sa” [7, 258].

Cu trecerea anilor vom observa în a doua jumătate a secolului al XX-lea că, spre exemplu, cercetătorul Costache Buzdugan, îşi va orienta interesul investigaţiilor sale nu doar spre domeniul teologic, ci şi spre cel general cultural. Astfel, în vizorul atenţiei sale nimeresc şi preocupările lui Al. S. Sturza de literatură, filosofie, estetică, etică, educaţie şi, fireşte, teologie. El observă la filosoful ruso-român tendinţa de a descoperi viaţa în adevărata sa haină şi cu singurul său ţel, care face din creştin un angajat activ, a cărui menire este transformarea lumii pornind din interior, de la individ, dar în cadrul colectivităţii. Fapt ce e prezent în îndemnul lui Al. S. Sturza: „În ceea ce interesează religia şi partea morală, trebuie să se opună o rezistenţă dulce, constantă şi neobosită cu privire la înclinaţia copiilor; cât despre suflet este vorba de a observa cu atenţie dezvoltarea facultăţilor intelectuale de a urma direcţia lor naturală fără să le constrângi la studii care nu le sunt proprii” [2, 263]. Captivat de ideile marelui nostru înaintaş, C. Buzdugan îşi va încheia studiul cu următoarele consemnări: „Pentru generaţia noastră, Alexandru S. Sturza rămâne un exemplu de conştiinciozitate şi devotament faţă de Biserica Ortodoxă, iar erudiţia sa, o voce care cheamă şi ne îndeamnă la o cât mai temeinică pregătire pentru a putea fi la nivelul cerinţelor timpului nostru. Să nu uităm, că preocupările lui pedagogice, căutările filosofice, o muncă laborioasă, ele şi numai ele au născut pe Alexandru S. Sturza, teologul” [2, 265].

Printre studiile consacrate lui Al. Sturza nu poate fi trecută cu vederea nici valoroasa prefaţă la Apărarea Ortodoxiei a lui Teodor Paleologu Alexandru Sturza şi „teologia laică” [8, 5-14]. Aici cercetătorul operei sturziene demonstrează că „teologia laică” în virtutea anumitor situaţii excepţionale devine în bună măsură „teologie politică”. T. Paleologu susţine „…doar la început reflexia religioasă este explicit legată de cea socială şi politică, restul lucrării având mai degrabă caracterul unei polemici anticatolice, în care Sturza reia pur şi simplu argumentele cele mai clasice ale controversiştilor ortodocşi” [8, 6]. În continuare, în prefaţă, sunt scoase în evidenţă temeiurile motivaţionale istorice care l-au făcut pe Al. S. Sturza să slujească cu devotament ţarismul rus: „Este… epoca de culminaţie a speranţelor puse în Rusia, atât ca protectoare a Ortodoxiei în Orient, cât şi ca garantă a unei durabile pax chrisitana în restul Europei. Întreaga activitate diplomatică a lui Al. S. Sturza se desfăşoară sub semnul acestei duble speranţe” [8, 10]. Dar şi de data aceasta speranţele în Rusia s-au prăbuşit şi Al. S. Sturza îşi dă demisia din diplomaţie, „… în momentul când am constatat că politica rusă se îndepărta din ce în ce mai mult de idealurile de solidaritate ortodoxă care ar fi trebuit să o inspire. Este vorba de cotitura spre ceea ce istoricii numesc „naţionalismul oficial”, care are loc încă de la începuturile domniei lui Nicolae I” [8, 10].

Afară de cele relatate, referinţe la opera şi activitatea lui Al. S. Sturza mai întâlnim, de altfel, şi la M. Kogălniceanu, N. Iorga, ş.a. [9, 3-4]. Datorită realizărilor în domeniul studierii vieţii şi operei lui Al. S. Sturza în Franţa şi România a fost posibil, după prăbuşirea Imperiului sovietic datorită perestroicii iniţiate de M. S. Gorbaciov şi continuată de B. N. Elţin, revenirea firească la studierea nepărtinitoare a moştenirii sturziene. Începând cu anul 1990 la noi, apoi şi în Ucraina şi Rusia apar studii cu scopul vădit de revaloficare a operei marelui nostru înaintaş. Printre primele încercări se înscrie studiul lui Alexandru Babii (1927 – 2007), consacrat lui F. Schelling [10, 3-11].

Urmează, printre altele, elaborarea de către Emil Vrabie (recent decedat, vara anului 2011), sub îndrumarea lui Al Babii, a tezei de doctor în filosofie cu titlul Concepţiile filosofice şi sociologice ale lui Al. Sturza [9]. Lucrarea cuprinde două compartimente de bază:
1) Analiza dinamicii formării concepţiilor despre lume şi viaţă a lui Al. S. Sturza şi 2) Concepţiile despre principiile şi legile dezvoltării şi funcţionării societăţii. Cercetătorul scoate în evidenţă tendinţa lui Al. S. Sturza de a demonstra conlucrarea dintre ştiinţă şi credinţa religioasă în interpretarea funcţionării societăţii. Acest lucru devine evident în expunerea corelaţiei dintre cele patru legi, evidenţiate de filosoful-diplomat în cadrul societăţii: legea trebuinţelor, naturală, revelată şi civil-pozitivă. Funcţionarea acestor legi trebuie precondiţionată de respectarea de toţi membrii societăţii, inclusiv de cei de la guvernare, a patru principii: 1) nimeni în societate nu trebuie să încalce legea naturală pentru satisfacerea cerinţelor sale; 2) păstrarea armoniei între legea civilă pozitivă şi cea revelată; 3) pedeapsa pentru încălcarea legilor trebuie să fie totdeauna proporţională gravităţii infracţiunii; 4) guvernul e obligat dă creeze condiţii favorabile funcţionării armonioase a legilor anunţate.

La finele studiului realizat, E. Vrabie ajunge la concluzii  bine argumentate care, demonstrează, printre altele, că Al. S. Sturza e un filosof de talie europeană, ce a continuat şi dezvoltat filosofia creştină. Cât priveşte opţiunile sale politico-diplomatice în aprecierea vice-guvernatorului Basarabiei F. Wieghel „el nu-şi ascunde dorinţa de a vedea Moldo-Vlahia ca o împărăţie deosebită împreună cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania” [9, 11].

Eforturile de reactualizare a operei şi activităţii lui Al. S. Sturza, întreprinse de E. Vrabie, şi-au găsit expresia nu doar în elaborarea tezei de doctor şi în editarea a zeci de studii, ci şi în realizarea mai multor traduceri din opera renumitului filosof-diplomat, în întocmirea şi editarea lucrării bibliografice Alexandru Sturza (1791 – 1854) şi ale unor opere istorico-artistice, avându-l ca protagonist pe filosoful în cauză.

Un alt cercetător, care a beneficiat de căderea ideologiei comuniste şi e preocupat de investigarea valorii ideilor filosofico-sociologico-religioase ale lui Al. S. Sturza, este renumitul sociolog din Bucureşti Ilie Bădescu. Acesta în compartimentul Un sistem de sociologie religioasă la 1813. Alexandru Sturza din lucrarea Istoria sociologiei în 4 volume, volumul 1 Perioada marilor sisteme îl califică pe filosoful nostru drept „primul sociolog european şi creştin” [11, 126]. În acest studiu I. Bădescu examinează probele aduse de Al. S. Sturza întăririi tezei ce leagă realitatea socială de trăirea omenească cu cele două dimensiuni ale ei: orizontală, adică în/şi prin relaţiile cu semenii, şi verticală, adică în/şi prin relaţia cu Dumnezeu. În aspect social tot ceea ce există este plan al trăirilor omeneşti. Trăirile au propria lor arhitectură. Primul etaj al acestui edificiu îl formează latenţele sufleteşti. „Latenţele sufleteşti – susţine I. Bădescu – se actualizează în cadre specifice, pe care le şi numim cadre spirituale sau noologice, astfel că al doilea nivel al acestui edificiu este dat tocmai de aceste cadre şi de învăţăturile spirituale asociate acestora” [11, 127-128]. Astfel, realul urcă şi coboară o scară în şi prin care se sintetizează şi legile care guvernează un asemenea proces de ascensiune şi declin. Sociologul bucureştean demonstrează în studiul său că ideea de a căuta o scară a legilor în cele ce există îi aparţine lui Al. S. Sturza, care la 1813 elaborează primul tratat explicit de sociologie în care alcătuieşte tabelul celor 4 legi ale societăţii. „Întrucât manifestarea coordonată a primelor trei legi – lămureşte I. Bădescu – este garantată de cea de-a patra – legea supranaturală  – adică de permanentă intervenţie a lui Dumnezeu în lume, începând cu creaţia însăşi a lumii, putem conchide că teoretic sistemul lui A. S. Sturza este primul sistem de sociologie creştină din lume” [11, 128]. Primele două legi, în viziunea sturziană, constituie legile „stării imperfecte a societăţii umane”. Abia cu legea pozitivă şi în deosebi cu legea revelată se pune acoperişul înălţat în cer al existenţei sociale, dovedind astfel că societatea nu poate fi un dat natural, ci este produsul acţiunii convergente a legii pozitive şi a legii revelate, adică este conlucrarea dintre om şi Dumnezeu; ceea ce formează esenţa „modelului teoretic”, divino-uman, de care vorbeşte în sec. XX Nichifor Crainic.

În concluzia studiului său, I. Bădescu revine asupra afirmaţiei că lui Al. S. Sturza „legea revelată, darul preţios al bunătăţii supreme, vine să împlinească opera legii naturale şi să-l lămurească/lumineze pe om cu privire la evantaiul întreg al datoriilor sale. Legea naturală unificată cu cea a nevoilor ne face cetăţeni ai acestei lumi, legea revelată, în chip adăugat, garantează accesul într-o lume mai bună”. Trăgând concluzia firească că doar intervenţia acestei legi, prin jertfa lui Dumnezeu Fiul ca probă a iubirii dumnezeieşti, face posibilă înălţarea lumii, recrearea ei. În acelaşi timp „sociologia n-avea cum să facă abstracţie de această lege decisivă şi universală pentru înţelegerea omului şi a societăţilor. Formularea ei îi aparţine… contelui Al. Sturza prin care a fost dat ca sociologia să se nască pe lume ca „ştiinţă luminată”, ca o sociologie şi deci ca o cunoaştere a lumii prin ochii credinţei” [11, 138].

În ultimii ani interesul pentru viaţa şi opera lui Al. Sturza a crescut atât în România, după cum s-a putut observa din cele raportate, cât şi în Republica Moldova, după cum s-a văzut şi mai urmează să fie redat. Interesul a reapărut şi în Ucraina şi Rusia

 

Referinţe bibliografice:

1. Emil Vrabie, Cuvânt înainte la: Emil Vrabie, Soarta unui emigrant Alexandru Sturza: Roman istoric despre renumitul scriitor-teolog, savant şi diplomat din prima jumătate a secolului al XIX-lea Alexandru Scarlat Sturza, Ed. Pontos, Chişinău, 2009, pp. 5-7.
2. Costache Buzdugan, Alexandru Scarlat Sturza (1791-1854) şi rolul său în Biserica Ortodoxă, în Studii teologice, anul XXIV, Bucureşti, 1972, nr. 3-4, pp. 255-265.
3. Manuel Menicovici, Un apărător al Ortodoxiei la curtea ţarului Alexandru I,  în Viaţa românească, Iaşi, an. XVI, 1924, nr. 9, pp. 318-335.
4. Gheorghe Bezviconi, Din vremea lui Alexandru Sturza, în Revista istorică „Din trecutul nostru”, Chişinău, an. IV, 1936, pp. 1-81.
5. Mircea Păcurariu, Sturza Alexandru Scaralt, în Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Ediţia a doua, revăzută şi întregită, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pp. 465-466.
6. Iuliu Scriban, Românii ortodocşi în ogorul creştinătăţii,în Revista Sfântului Sinod „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, anul LXI, 1943, nr. 7-9, pp. 321-334.
   1. Ioan Irimia, Opera religioasă a lui Al. S. Sturza, în Revista Sfântului Sinod „Biserica Ortodxă Română”, Bucureşti, anul LXIIV, 1946, nr. 4-6, pp. 258-273.
   2. Toader Paleologu, Alexandru Sturza şi „teologia laică”, în Alexandru Sturza, Apărarea Ortodoxiei, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001, pp. 5-14.
   3. Emil T. Vrabie, Concepţiile filosofice şi sociologice ale lui Al. Sturza, Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe filosofice, Chişinău, 1993, 11p.
   4. Al. Babii, F. Schelling în filosofia moldovenească din prima jumătate a secolului, în Buletinul AŞ al RSSM, seria Filosofie şi Drept, 1990, nr. 2, pp. 3-11.
   5. Ilie Bădescu, Un sistem de sociologie creştină la 1813. Alexandru Sturza, în Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, vol. 1, Perioada marilor sisteme, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pp. 125-138.

Octavian MOŞIN, 

magistru în filosofie, dr. în teologie,

 Universitatea de Stat din Moldova.

 Publicat în  MATERIALELE CONFERINŢEI INTERNAŢIONALE „Integrarea europeană şi tradiţiile filosofiei româneşti de la Al.S. Sturza la Em. Cioran” 20 – 21 MAI 2011