E la modă să suferi, să fii deprimat. Sau cel puţin aceasta este retorica unor mari companii media de divertisment care au transformat suferinţa într-o afacere. Această politică este ţintită mai ales asupra adolescenţilor şi tinerilor care, aproape inevitabil cad în mreaja acestei devastatoare şi solicitante stări de spirit.

Astfel acest „public ţintă” devine jertfa celui mai agresiv şi mai ateist nihilism. Tinerilor li se sugerează că nimeni şi nimic nu-i va putea scoate din depresia de care suferă şi că unica soluţie de a depăşi această criză este de a se deda plăcerilor şi traiului uşor, care nu presupune eforturi şi conduită înaltă, viaţa transformându-se astfel într-o simplă existenţă carnală, a cărei curs este dictat de instincte.

Adolescentul sau tânărul, fiind în căutarea unei soluţii pentru a ieşi din starea psihologică şi emoţională care la un moment dat devine insuportabilă, dă curs invitaţiei de a se deda unor acţiuni şi comportamente reprobabile, care pentru o perioadă scurtă de timp creează şi menţin iluzia unei detaşări şi împliniri absolute. Toate acestea durează însă prea puţin şi pustietatea sufletească revine, creându-se astfel un cerc vicios din care s-ar părea că nu există nicio ieşire.

Bineînţeles că soluţia există, însă nu este căutată acolo unde trebuie – Biserica are uşile larg deschise pentru toţi fiii şi fiicele sale, însă prea puţini sunt cei care, în graba deşartă a lumii reuşesc să vadă şi să înţeleagă această chemare.

Evanghelia ne învaţă că Hristos a venit în lume pentru a da speranţă, o speranţă argumentată care merge până în veşnicie; asta în contrast cu ceea ce ne oferă lumea iluzia unei fericiri construite pe păcat, care o dată spulberată târăşte sufletul într-o şi mai mare agonie a disperării.

Pentru ca Biserica, prin slujitorii săi, să poată ajuta un adolescent sau un tânăr care suferă de depresie şi disperare, este nevoia ca acesta să conştientizeze faptul că aceasta nu lucrează după metodele unui cabinet de asistenţă psihologică, ci după învăţătura lui Hristos şi prin credinţa în El.

Se întâmplă deseori ca oamenii care au o durere să vină la Biserică să se roage sau să plătească pentru slujbe şi să aştepte o rezolvare automată a problemelor care îi macină. Cum lucrul acesta nu se întâmplă la comandă, o parte dintre ei are nesăbuirea să-L acuze pe Dumnezeu de nepăsare faţă de durerea lor, iar câteodată chiar să-şi piardă credinţa.

Ca întotdeauna însă, nu Dumnezeu este Cel care nu vrea să ne ajute, ci noi suntem cei care vedem în Biserică o instituţie de îndeplinit dorinţe. Pentru ca să ne învrednicim de mila Domnului însă este nevoie de credinţă şi nu de dorinţă – atunci când îngenunchem în faţa icoanei şi cerem Atotţiitorului să se milostivească de noi, să ne aline durerea şi să ne potolească neliniştea, trebuie să conștientizăm puterea absolută a lui Dumnezeu și nimicnicia noastră în raport cu aceasta, să fim smeriți și ce este mai important, să fim hotărâți să nu mai păcătuim, să ne lepădăm de ceea ce ne trage în întunecimea singurătății și a tristeții.

Acest lucru este valabil și pentru tinerii care se află în această stare de permanentă frământare și depresie – trebuie să creadă, să ceară sincer ajutorul Domnului și să-și trăiască viața în sânul Bisericii și după învățătura acesteia.

Dragi tineri, să facem și noi loc în suflete pentru lumina lui Hristos și astfel să ne facem părtași mântuirii, alungând din preajma noastră toată umbra și îndoiala, fără a ne mai întoarce acolo unde este pustietate și deznădejde.

Prot. Octavian Moșin

Altarul Credinței, Anul XII, Nr. 8, 4 mai 2012