Prea puțini avem curajul să spunem lucrurilor pe nume, și mai puțini suntem sinceri unii cu alții, dar meteahna care persistă de cel mai mult timp în rândurile noastre este mândria, cum s-ar zice – la noi fudulia e la ea acasă.

Ne ascundem după deget, încercând să explicăm, să demonstrăm și, pe alocuri, să ne îndreptățim în niște lucruri și adevăruri care sunt destul de evidente.

Ne este frică să ne expunem deschis poziția, să ne prezentăm franc punctul nostru de vedere. Abia când aflăm poziția și abordarea altora începem să ne aventurăm și noi în tot felul de interpretări, oricât de utopice sau habotnice ar fi… Chiar dacă avem cu totul alte păreri și abordări, le acceptăm pe toate ale altora în numele „păcii”!

Fiindu-ne frică să ieșim în evidență, ca nu cumva să fim catalogați într-un fel care nu ne-ar conveni, păstrăm atmosfera de gloată și ne simțim foarte confortabil așa…

Dacă vreun superior trântește o aberație, în loc să luăm o atitudine, să-l corectăm, ne grăbim să aplaudăm, ca să-i facem pe plac. Doar cât e de față el sau cineva despre care știm sigur că o să-i transmită.

Ne place să ne umflăm în pene când suntem în public. Se întâmplă ca la vreun eveniment să tragi cumva de mânecă pe un cineva care mai nu zicea că ți-i prieten și îi citești pe chip o falsă nedumerire: „Parcă te știu de undeva? De unde ai apărut? Nu vezi că sunt concentrat pe chestiuni foarte importante?…”

„Mândria încearcă să-și închipuie o lume și să trăiască în ea. Smerenia primește lumea așa cum a zidit-o Dumnezeu”, ne zice Părintele Sofronie Saharov.

Prea frumos e chipul nostru reflectat în oglinda mândriei ca să avem curajul să ne privim adevărata față!

Îmi doresc să revenim la normalitate, să fim firești, să mărturisim ferm și fără frică Adevărul, căci doar acesta ne va face liberi!

Preot Octavian Moșin