The article represents a study on the activity of Alexandru Sturza, which was in concordance with the European dialogue. Alexandru Sturza was writing in the 19^th century something that stay valid even for nowadays. He lives again all the ethical fallings and understands the origin of the problems that are in the absence of the true faith. 

Epoca în care a trăit Al.Sturza se deosebeşte, bineînţeles, cu mult de timpurile noastre, deşi există şi o mulţime de similitudini. Aşa se face că, începând cu anii 70 ai secolului trecut, o mare parte a populaţiei a început să acumuleze bogăţii materiale. Averea nu este un lucru rău, dacă e agonisită pe căi cinstite. Din păcate, însă, viaţa ne oferă tot mai puţine exemple de acest fel. Nu în zadar creşte numărul furturilor, escro­cheriilor, cazurilor de mituire şi al altor fapte rele. Astăzi multe fraude sunt legiferate, cum ar fi specula, de exemplu, exploatarea nemiloasă a salariaţilor, care muncesc pentru o remunerare mizeră. În zilele noastre, educarea unui mod modest de trai e o raritate. Cam aceleaşi tendinţe se observau şi la începutul sec. XIX.

Pe atunci se prăbuşea morala, astăzi această cădere e şi mai mare: bodegi la fiecare zece metri, porno­grafie, sex – ziua în amiaza mare. Unii copii de la grădiniţe ştiu mai multe în ale dragostei decât cei vârstnici. Îndrăgostiri şi relaţii prin intermediul Internetului. Droguri, SIDA, jocuri de hazard. Crime, ură, invidie. Filme de o cruzime nemaipomenită. Şomaj, sărăcie. Târg de fiinţe umane. Pentru unele femei prostituţia a devenit chiar o mândrie. Slavă Domnului, de aceste rele e molipsită o parte nu prea mare a societăţii. Dar nu trebuie să uităm că aceste vicii sunt deosebit de contagioase.

Pe atunci se purtau războaie de cucerire a pământurilor străine, astăzi acestea se numesc confruntări pentru obţinerea zonei de influenţă, pentru apărarea intereselor geopolitice. Deşi conflictele armate sunt de proporţii mai mici, ele sunt totuşi mai distrugătoare.

Au fost numite doar o parte din imoralităţi. Şi nu poţi să nu te întrebi: cum să opreşti aceste lucruri groaz­nice? Unul din mijloacele principale sau poate cel mai principal mijloc este credinţa, formarea convingerilor despre existenţa lui Dumnezeu, respectarea legilor Lui, teama de Atotputernicul, chemarea la pocăinţă, la salvare. La aceste fapte bune ne îndemna filosoful Al.Sturza, dar glasul lui, alături de ale sutelor de apologeţi ai creştinismului, nu este dat ascultării. Mai degrabă sunt auzite chemările partidelor politice răufăcătoare, ale filosofilor „preaînţelepţi”, noţiune preluată de gânditorul nostru de la Sf.Apostol Pavel. Astăzi la mijloa­cele de combatere a tendinţelor negative pe Terra noastră e necesar de adăugat şi concilierea nu numai dintre creştini, ci şi dintre diferite religii, căci Dumnezeu este Unul.

Al.Sturza astăzi ne poate ajuta, ne poate încuraja la combaterea celor rele, la răspândirea credinţei, la unirea credincioşilor, la desfăşurarea chibzuită a dialogului european contemporan şi atingerea unui scop comun. Drept exemplu vom aduce doar câteva pasaje, câteva chemări din scrierile lui:

„Trebuinţele (necesităţile – n.n.) unei naţiuni sunt de diferite feluri. Ele sunt reale şi artificiale, parţiale şi generale. Datoriile ei sunt de o îndoită natură. Ca un tot izolat şi distinct, cea dintâi datorie a unei naţiuni este de a nu se denatura şi de a rămâne ea însăşi. Ca parte dintr-un tot datoria ei e să se supună impulsiunii uni­ver­sale şi de a merge în rând cu neamul omenesc” [1].

„Ştiinţa cârmuirii este strâns legată cu cea a educaţiei şi numai printr-o educaţie într-adevăr naţională şi esenţial religioasă se poate câştiga unanimitatea conştiinţelor” [2].

„Această învăţătură mare (filosofia creştină – n.n.) serveşte pentru a materializa un adevăr sublim şi anume: că cel dintâi simptom, ca şi cel dintâi rod al iniţierii noastre în adevăr trebuie să fie virtutea toleranţei. Căci adevărul naşte dreptate, dreptatea conduce la iubire, dar şi iubirea este ea oare compatibilă cu intoleranţa?” [3].

„Sufletul nemuritor trebuie de asemenea să aibă o hrană specifică lui din izvorul existenţei spirituale. Această necesitate determină prezenţa în sufletul nostru a ideilor înnăscute despre Dumnezeu, despre bine şi rău… Conştiinţa de sine, darul vorbirii, voinţa comună umană constituie chezăşia triplă a unicităţii nemuritoare a conştiinţei sale” [4].

Despre identitatea noastră creştină Al.Sturza menţiona frumos în cartea sa Grecia la 1821-1822: „Secole urmează unul după altul, ele trec şi umbrele lor fugitive se proiectează pe plăcile vii ale legii eterne. Incinta adevăratului templu se ridică fără a ţine seama de delirul pasiunilor omului şi fiecare secol vede o nouă faţă a edificiului fără a-i putea tăgădui unitatea şi identitatea” [5].

Al.Sturza rămâne actual prin gândirea sa şi în domeniul spiritualităţii creştine, opera lui e în consonanţă cu dialogul european de azi. Mai ales publicistica lui s-a dovedit a fi în armonie cu problemele zilei: problema Orient–Occident, renaşterea Bisericii Creştine, revenirea la credinţă în ţările cu un fost regim totalitar, inten­sificarea activităţii diferitelor comunităţi religioase, care subminează autoritatea Bisericilor, problema edu­caţiei şi instruirii în şcoală şi altele.

Gânditorul nostru analizează problemele de pe vremea sa, tendinţele filosofice, mai cu seamă din Europa, pentru că aici dorea mai întâi să fie ordine, să fie rezolvate problemele stringente: sărăcia, războaiele, încăl­carea libertăţii oamenilor, popoarelor. El a fost un mare apologet al ortodoxiei, adept al creştinismului, al revenirii la Biserica-mamă şi al filosofiei creştine. Numai ce definiţie face el acestei filosofii: „Ea ne învaţă, că orice cunoştinţă, chiar şi cea empirică, porneşte de la credinţă, adică de la izvorul său, de la acceptarea datelor de bază inaccesibile raţiunii. Din cele trei sisteme ale cosmogoniilor (descrise, explicate la pag. 43 şi 45 – n.n.), ea acceptă şi recunoaşte acea care, nefiind născocită de mintea omenească, legiferează o comportare dreaptă şi armonioasă a omului şi naturii cu Dumnezeu – sistem care nu e supus cercetării analitice, dar care lămu­reşte tot ce este derivat în fenomenele lumii materiale şi spirituale”.

O definiţie şi o explicaţie mai rar întâlnită chiar şi în enciclopedii. Concis şi clar. Dar autorul mai precizează un cuvânt. Cuvântul „a lămuri”, scrie el, noi îl concepem nu ca o dezvăluire a esenţelor, imposibile în lumea fenomenelor, ci ca o satisfacere a bunului simţ şi a conştiinţei de sine pure” [6].

La Al.Sturza găsim multe pagini, unde el meditează despre siguranţă, bunăstare, încredere şi stabilitate în societate şi spune că toate aceste tendinţe sau rezultate ale ordinii sociale sunt incompatibile cu intoleranţa, şi compatibile deci cu toleranţa, cu iubirea, cu virtuţile, plăcute lui Dumnezeu. Desigur, se cer anumite forţe, care ar consolida societatea. Conştiinţa religioasă ar trebui să fie una din principalele forţe şi să fie consi­de­rată tot atât de importantă ca şi factorii economici, politici etc., iar filosofia  creştină, în viziunea gânditorului nostru, trebuie să joace un mare rol în consolidarea edificiului social. Ea, această filosofie, fiind „un centru viu al tuturor raţionamentelor abstracte, apropie şi împacă opiniile duşmănoase ale diferitor filosofii” [7].

Nu e vorba de o unică ideologie (noţiune care îi înspăimântă grozav pe unii „ideologi” de la noi), ci de un sistem de idei, de concepţii, care contribuie la dezvoltarea societăţii, alături de alte ţări civilizate. Spunând că „nu aprobă nicidecum eforturile guvernelor, care tind să încătuşeze activitatea spiritului uman” [8], Al.Sturza parcă comentează, susţine formula de azi „unitate prin diversitate”.

Dar cum rămâne cu sutele de secte, desprinse din comunităţile religioase principale, cu atâtea culte? Şi-a pus această întrebare şi Al.Sturza şi ne dă un răspuns aproape complet în câteva scrieri ale sale. La două dintre ele ne vom opri mai jos.

Identitatea creştină, apărarea curăţeniei şi autenticităţii credinţei ortodoxe a fost tema centrală a mai multor lucrări ale lui Al.Sturza, începând chiar cu primul său studiu mai valoros, scris doar la vârsta de 25 de ani şi editat la 1816. El e intitulat Considerente despre doctrina şi spiritul Bisericii ortodoxe sau Priviri istorice asupra învăţăturii şi duhului Bisericii ortodoxe, după cum a fost tălmăcit din limba franceză şi cea germană de teologul Ilie Beleuţă în limba noastră la 1931.

Motivul apariţiei acestei scrieri a fost, după cum confirmă autorul, „încercările unor eterodocşi, domiciliaţi în Rusia, de a agita conştiinţele şi a aţâţa îndoielile în sânul credincioşilor asupra curăţeniei dogmelor, mărtu­risite de Biserica de Răsărit” (Constantinopol – n.n.). E o ripostă a lui Al.Sturza la unele idei, propovăduite de reprezentanţii societăţilor secrete ale teosofilor, masonilor, ianseniştilor, comunităţilor religioase, apărute la începutul secolului XIX în Rusia, precum şi întru combaterea unor convingeri, lansate în saloanele Sankt Petersburgului de filosoful francez Joseph de Maistre.

Al.Sturza revine la această temă şi în lucrarea Dubla paralelă sau biserica în faţa papalităţii şi a reformei sec. al XVI-lea (redăm aici forma corectă a denumirii cărţii, iar în referinţe – titlul publicat la 1851 – n.n.). Această compunere a fost scrisă în limba franceză şi publicată la Paris în Opere postume…  şi tradusă în limba română de protosinghelul Neofit Scriban.

Lucrarea sus-menţionată e o reacţie la enciclica Scaunului de la Roma din noiembrie 1847, în care creştinii răsăriteni de pe teritoriul Imperiului Otoman sunt chemaţi să adere la credinţa catolică. Autorul polemizează cu oponenţii săi, explică adevărul şi cheamă la unire, şi nu la dezbinare.

Alexandru Sturza numeşte unsprezece deosebiri între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică: dogma purcederii Sfântului Duh, existenţa purgatoriului, necesitatea şi folosul cuminecării, întreita cufundare la Botez, între­buinţarea pâinii dospite şi cea a azimelor pentru prosforare, definiţia primatului scaunului de la Roma, nunta, iertarea mădularelor clirosului lumesc, Sfântul Mir, Sfânta Cuminecare învoite celei întâi pruncii şi indul­genţele.

Ca temă a polemicii filosoful ia mai întâi problema definiţiei primatului scaunului de la Roma. După cum se ştie, primele Sinoade Ecumenice nu au recunoscut scaunului de la Roma nici o suveranitate peste celelalte Biserici, socotindu-l egal cu cele din Alexandria, Constantinopol, Antiohia şi Ierusalim. Apostolul Petru, primul episcop de la Roma (până în anul 67 d.Hr. – n.n.), nu-şi însuşi nici o suveranitate şi se mulţumi de a fi întâiul, primul între egali în adunarea Apostolilor. „Iară dacă titlul de Principe al Apostolilor, aplicat Sfântului Petru te încurcă, scrie Alexandru Sturza, învaţă-te (ia aminte – n.n.) că el nu se află nicăieri în Testamentul Nou” [9].

Aducând oponenţilor săi cuvintele din Biblie, unde Iisus Hristos spune „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, Alexandru Sturza deduce că de aici nu rezultă că adevărata credinţă creştină este cea catolică. El explică că cuvântul „piatră” înseamnă Iisus Hristos, mărturisit înalt prin credinţă, iar cuvântul „Biserică” înseamnă Trupul Domnului şi ea nu poate fi întemeiată decât pe Iisus Hristos, mărturisit înalt prin credinţă.

Scriitorul-teolog menţionează faptul că egalitatea între Biserica de la Roma şi cea de la Constantinopol a fost respectată timp de opt secole şi ceva după Hristos şi doar abia în secolul al nouălea Biserica de la Roma a întreprins prima încercare de a uzurpa puterea şi de a se separa de Biserica de la Constantinopol.

Vorbind despre purgatoriu, Alexandru Sturza spune, în această lucrare, că termenul acesta sau altfel zis „focul curăţitor” era necunoscut vechimii creştine. Biserica Ortodoxă de Răsărit, spune el, a învăţat totdeauna, după Sfântul Chiril al Alexandriei, nu o curăţire oarecare pentru cei morţi, care se realizează prin chinuri şi patimi în purgatoriu (doctrină care nu ni s-a descoperit nicicum, zice el), ci simplu, numai prin rugăciunile şi darurile celor vii pentru cei răposaţi.

Alexandru Sturza arată aceste şi alte divergenţe importante şi mai puţin importante, demonstrând că Bisericile au o origine şi temelie comună. În dispută, spune el, sunt nepotriviri şi întrebări secundare între ambele Biserici, cum ar fi întreita cufundare la botez, folosirea pâinii dospite şi a azimelor la împărtăşanie, care n-ar trebui să trezească dezbateri aprinse. Căci dacă indulgenţele, de exemplu, presupun penitenţa inimii şi mărturisirea gurii, sunt oare ele, se întreabă autorul, neapărate credincioşilor, nu fac ele oare un mare rău?

Filosoful încheie gândurile despre controversa dintre Bisericile de Apus şi de Răsărit (Constantinopol – n.n.) cu chemarea ca tot ce e lăsat de Dumnezeu să fie lăsat neatins şi cu o afirmare care te face să meditezi şi iarăşi să meditezi. După o experienţă dureroasă de zece secole, poate oare mintea omenească să se mai contrazică fără a înnebuni sau blestema? Unde este ieşirea din labirintul cu luciri false?

Alexandru Sturza în mai multe pagini ale lucrării Dubla paralelă… apără Ortodoxia şi de protestantism. Se ştie că în secolul al XVI-lea protestanţii s-au separat de catolici din cauza, după părerea autorului, „abuzurilor autorităţii”, pe care le comitea puterea catolică, şi cruciadei a IV-a din anul 1204, când catolicii au cotropit Constantinopolul. Alexandru Sturza scrie că încă din secolul al XVI-lea printre protestanţi erau oameni de bună credinţă, care simţeau necesitatea de a se alipi la „trunchiul primordial al creştinismului”, dar tratativele din secolele al XV-lea şi al XVI-lea dintre aceste două părţi nu s-au încununat cu succes.

Autorul numeşte şapte deosebiri principale dintre protestanţi şi ortodocşi: învăţătura despre credinţă şi fapte bune, apreciate drept condiţii indispensabile ale mântuirii noastre veşnice; doctrina despre împărtăşanie (protestanţii n-o recunosc); învăţătura despre autoritatea Bisericii şi tradiţiile sfinte; învăţătura despre cultul Sfintei Cruci, a Preasfintei Fecioare Maria, a îngerilor şi a sfinţilor, precum şi chemarea lor în rugăciune (protestanţii nu recunosc această doctrină); învăţătura despre venerarea sfintelor icoane şi sfintelor moaşte (protestanţii nu le recunosc); doctrina despre posturile şi ajunurile lor religioase, aşezate de Biserică (protes­tanţii nu le ţin) şi învăţătura despre starea sufletelor după moarte şi despre rugăciunea pentru cei trecuţi din această viaţă (protestanţii nu împărtăşesc această învăţătură).

În cadrul polemicii sale, Alexandru Sturza apără toate poziţiile Ortodoxiei, dar mai întâi se opreşte la ca­pi­tolul despre credinţă şi fapte bune, subliniind gândul că omul e salvat numai confirmând credinţa sa prin fapte bune. Alexandru Sturza aminteşte că protestanţii, începând cu Luther şi continuând cu cei care au apărut după el, considerau că omul este îndreptat şi salvat numai prin credinţă. Savantul polemizează şi îşi expune punctul său de vedere, că anume credinţa „făcută lucrătoare”, prin dragoste şi caritate, poate fi ade­vărată credinţă.

O completare a acestei teme, care se înscrie în dialogul european contemporan, e prozelitismul religios. Subiectul a fost abordat nu o singură dată de filosoful nostru. El sublinia că mulţimea de comunităţi religioase sau secte subminează autoritatea Bisericii creştine, iar în capitolul „Instituţii religioase ale Rusiei” din cartea sa Menţiuni despre Rusia analizează adevăratele cauze ale apariţiei lor. „Reforma introdusă în chip despotic de Petru cel Mare în guvernarea Bisericii, scrie el, a scăzut autoritatea ei legitimă asupra conştiinţelor, a denigrat caracterul sacru al slujitorilor ei, i-a răpit preotului sentimentul demnităţii sale cu încrederea respectuoasă care până atunci el o inspirase credincioşilor, şi a introdus în ordinea socială dualismul poruncii şi al ascultării, lipsit de intervenţia unei puteri moderatoare” [10]. Oare aceste rânduri nu sunt actuale în multe ţări, dependente până odinioară de regimul antihrist?

Printre cauzele creşterii numărului de sectari, Alexandru Sturza enumeră şi instinctul natural de libertate al omului, dar şi „lâncezeala învăţământului religios”, care nu e organizat aşa ca să cucerească copilăria şi să influenţeze masele, şi ajunge la o concluzie profundă: „Atâta timp cât va dura această sterilitate a învăţămân­tului catehetic, spiritul de sectă îşi va urma ravagiile” [11].

Cuvinte profetice, căci şi astăzi problema rămâne a fi nerezolvată.

Referinţe:

1. Sturza Al. Priviri istorice asupra învăţăturii şi duhului bisericii ortodoxe / Traducere din l. franceză şi cea germană de I.I. Beleuţă. – Făgăraş, 1931, p.11.
2. Ibidem, p.140.
3. Ibidem, p.130.
4. Стурдза А. Нечто о философии христианской // Москвитянин (Москва). – 1844. – № 1. – С.211.
5. De Stourdza A. La Grèce en 1821 et 1822. – Paris: Dentu, 1861, p.223.
6. Стурдза А. Нечто о философии христианской, с.200.
7. Ibidem, p.118.
8. De Stourdza A. Essai sur les lois fondamentales de la société et les institutions humaines // Oeuvres posthumes… Vol. IV. – Paris: Dentu. – 1861, p.66.
9. De Sturza Alexandru. Dublul paralel sau biserica în faţa papalităţii şi a reformei veacului XVI. – Iaşi, 1851, p.38.

10. De Stourdza Al. Notions surla Rusie.- Paris: Dentu, 1858, p.53.

11. Ibidem, p.53.

Prezentat la 15.05.2007

Octavian MOŞIN

Catedra Filosofie şi Antropologie