Zilele acestea m-am gândit mult la tineri.

Adesea îi privim prin filtrul slăbiciunilor lor. Îi judecăm uneori prea repede pentru felul în care vorbesc, pentru alegerile lor, pentru neatenția lor față de cele sfinte. Și poate că, văzând atâtea lucruri care nu sunt cum ar trebui, ajungem să credem că generația tânără s-a îndepărtat prea mult de Dumnezeu.

Dar ultimele discuții pe care le-am purtat cu mai mulți studenți m-au încurajat profund.

Am descoperit tineri frumoși sufletește, dornici să învețe, să înțeleagă, să se apropie de Hristos. Tineri care nu caută doar succes, afirmare sau distracție, ci își pun întrebări adânci: cum să-și păstreze pacea sufletului, cum să ajute o prietenă aflată în depresie, cum să parcurgă corect Noul Testament, ce lecturi ortodoxe ar putea recomanda colegilor occidentali pentru a-L descoperi pe Hristos.

Sunt întrebări care arată că, dincolo de zgomotul lumii, sufletul tânăr nu este stins. Poate fi obosit, rănit, tulburat, lipsit uneori de îndrumare, dar nu și-a pierdut setea după Dumnezeu. În el mai arde dorul după o viață care să nu se consume doar în lucruri trecătoare.

Și atunci mă întreb dacă nu cumva noi, cei trecuți prin viață, greșim uneori tocmai prin faptul că vedem mai repede neputințele lor, decât setea lor.

Observăm tânărul care fumează lângă biserică, dar poate nu vedem rușinea sinceră atunci când îi vorbești cu blândețe. Vedem îndepărtarea, dar nu vedem că, uneori, în adâncul lui, acel tânăr așteaptă să fie chemat cu dragoste înapoi.

Obișnuiesc să le ofer dulciuri studenților pe care îi văd uneori fumând în curtea universității, fără să țină cont că se află în preajma bisericii. Cei mai mulți mulțumesc cu un „bogdaproste”, își cer iertare, se rușinează și simți că în ei există dorința de a se îndrepta.

În astfel de clipe înțelegi că sufletul tânăr nu trebuie alungat prin asprime, ci apropiat printr-o bunătate care nu relativizează păcatul, dar nici nu pierde omul.

În vremuri deloc ușoare, tinerii au nevoie de oameni care să-i ajute, să-i încurajeze și să-i sprijine spre o viață demnă de numele de creștin. Au nevoie de îndrumare, dar nu de dispreț. De adevăr, dar spus cu dragoste. De exigență, dar și de răbdare. De Biserică nu ca zid care îi ține departe, ci ca loc în care pot fi primiți, vindecați și crescuți.

Poate că una dintre lucrările cele mai delicate ale Bisericii este tocmai aceasta: să ne învețe să nu stingem candela care abia pâlpâie în sufletul cuiva.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea ochi curați pentru tinerii de lângă noi. Să vedem în ei nu doar ceea ce lipsește, ci și ceea ce poate rodi. Să nu-i pierdem prin nepăsarea noastră, prin graba de a-i judeca sau prin lipsa noastră de dragoste.

Pr. Octavian Moșin