Adesea mă gândesc la părinții și bunicii noștri, care rămân mereu în așteptarea noastră, a celor plecați departe sau prinși în grijile vieții.

Ei nu cer mult. Uneori le ajunge un telefon, o vizită scurtă, un cuvânt cald. Dar noi, obosiți sau risipiți în atâtea treburi, uităm că în casele lor se păstrează mereu un loc pentru noi.

Câtă bucurie se face în inima unui astfel de suflet atunci când îi treci pragul. Te petrece cu privirea când pleci și, din clipa aceea, începe iarăși să te aștepte. Iar această așteptare nu este o simplă obișnuință, ci o formă tainică de iubire.

Mă gândesc că și Dumnezeu ne așteaptă astfel. Nu pentru că ar avea nevoie de noi, ci pentru că ne iubește. Ne așteaptă atunci când ne îndepărtăm prin nepăsare, prin păcat, prin uitare. Ne așteaptă nu ca să ne mustre, să ne rușineze, ci ca să ne vindece.

Fiecare Sfântă Liturghie ar trebui să fie așteptată cu acest dor al reîntâlnirii. Nu ca o datorie apăsătoare, nu ca o rânduială împlinită în grabă, ci ca întâlnirea cu Cel care ne-a așteptat toată săptămâna, chiar și atunci când noi L-am uitat.

Prin Sfânta Euharistie, Hristos nu ne dă doar un semn al iubirii Sale, ci ni Se dăruiește pe Sine. Ne cheamă la masă, ne primește, ne hrănește, ne ridică și ne face iarăși ai Lui. Iar sufletul care înțelege aceasta nu mai vine la Liturghie doar pentru că „trebuie”, ci pentru că îi este dor.

Să nu uităm de cei care ne așteaptă acasă, cu inimă tremurândă și cu ochii spre drum. Dar mai ales să nu uităm de Dumnezeu, Care ne așteaptă cu o iubire mai mare decât putem noi înțelege.

Pr. Octavian Moșin