Astăzi, trecând prin centrul Chișinăului, am observat că mai toată lumea care îmi apărea în față era cumva posomorâtă, obosită, supărată chiar. Nu știu de ce în ultima vreme lumea îmi pare lipsită de poftă de viață. Vezi că e grăbită, îngândurată, și te apasă tristețea ce o citești pe tot mai multe chipuri.

Mă uit și la nenumărați oameni talentați, care pot făuri multe lucruri extraordinare, însă, pur și simplu, nu sunt motivați, chiar nu vor să facă absolut nimic. Întâlnești o mulțime tineri secătuiți și, paradoxal, mai mulți vârstnici plini de viață și optimism.

O fi totul atât de rău în capitală, în țărișoara asta? Atât de bine pentru unii și rău pentru alții? Cred că problema este mai mult în noi, în felul în care privim viața, ce vrem să dobândim… Și dacă toate se rezumă la cele pământești, sigur că vine un timp când te împotmolești, te plictisești de toate și pierzi gustul pentru a face ceva valoros.

Cei care l-au descoperit pe Dumnezeu au clar mersul vieții. Mă conving în fiecare zi de realitatea pe care ne-a descris-o părintele Sofronie Saharov – „viața fără Hristos este fără gust, tristă și părăsită”.

Urmează să le insuflăm celor din jur mai multă credință, să le aducem lumină.

„Prin credința în Dumnezeu viața noastră capătă sens, scop, sprijin. Sufletul este plin de o comoară neprețuită.” (Sf. Luca al Crimeei).

Să dăm la o parte rutina în care ne-am scufundat. Să ne mai uităm un pic spre cer, să schimbăm atmosfera, să comunicăm unii cu alții, să ne salutăm cu cei din jur… și vom observa cât de frumoasă este viața.

Trece viața și nici nu observăm cum răsare și apune soarele, cum înflorește un copac și cum se ofilește o floare, nici nu observăm cum îmbătrânim.

„Nu există nimic mai tragic și nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului și al spațiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia. Trage după sine spațiul, dar nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia nu le cunoaște. Absența scopului îl conduce, așadar, în captivitatea absurdului! Absența scopului rivalizează cu absurdul dar tragicul câștigă întotdeauna”, afirmă Sfântul Iustin Popovici.

Dacă ne unim cu Dumnezeu este atât de ușor să ne bucurăm de viață. Să-i mulțumim de toate darurile primite, dar și pentru că putem să ne oferim și noi cuiva.

Numai omul care descoperă dimensiunea spirituală se simte fericit, împlinit. Așa că vrem să îi trezim la viață pe cei din jur, pe cei care sunt în căutarea lui Dumnezeu, pe cei care se gândesc la El și mai ales pe ce cei care războiesc cu Atotputernicul.

„Aşadar, ca să ne mântuim şi să moştenim cu Dumnezeu viaţa veşnică, trebuie să o cunoaştem şi să o trăim cu Dumnezeu, încă din viaţa aceasta vremelnică. Trebuie, adică, să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, ca să se arate în noi viaţa dumnezeiască. Iar, pe de altă parte, precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lumea şi o sileşte să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu”, ne îndrumă părintele Arsenie Boca.

Îndrăzniți! Acesta este îndemnul lui Hristos! Și vom trăi bucuriile netrecătoare, atunci vom simți și liniștea sufletelor noastre.

 

Preot Octavian MOȘIN

  Literatura și Arta, 23.10.2019