Anul 2020 a venit peste noi ca un tăvălug. A fost plin de evenimente neprevăzute. De parcă Dumnezeu l-ar fi stabilit ca pe un an de plată a multelor noastre datorii. A fost un an cu totul deosebit pentru noi toți și îți face impresia că nu există familie care să nu fi avut o oarecare suferință în acest an: o mână sau un picior fracturat, o boală izbucnită pe neașteptate, un accident de mașină, o internare în spital din pricina acestei neobișnuite afecțiuni apărută în lume sau ­și mai grav – pierderea cuiva drag. Și lista nu se oprește aici.

Dar, pentru noi toți și pentru fiecare în parte, acest an a adus și neprețuite învățăminte, trezindu-ne din somnolența și confortul în care moțăiam. Privind cu ochi creștinești, vedem lesne că acest an ne-a fost trimis ca un mare dar al Celui de Sus, or, abia în situațiile limită ne amintim că singura nădejde este Domnul nostru Iisus Hristos, că nu avem voie, nici nevoie să ne agățăm de vreun lucru vremelnic, de vreun om, fie el „boier” sau doctor, ci trebuie să fim cu ochii, gândul și întregul nostru suflet la Dumnezeu, căci numai El este neschimbat, veșnic și la fel este și Iubirea sa pentru noi.

Oare nu cumva ne-am scufundat în prea multă activitate care ne împiedică comunicarea cu Dumnezeu și cu semenii noștri? Oare nu cumva am mâncat prea pe săturate, amorțindu-ne mintea și îmbolnăvindu-ne cu bună știință, cerând apoi ajutor și vindecare? Oare nu am stat prea mult cu ochii în ecrane, privind filmări cu soarele care strălucește, din lenea de a privi prin propriul geam, pentru a vedea Soarele cel adevărat? Oare nu am ignorat nevoile celui de lângă noi, încercând să fim utili pentru alții care nu aveau, de fapt, nevoie de ajutorul nostru? Oare nu am judecat pe alții, ca mai apoi să călcăm pe aceeași greblă? Sau, mai rău, oare nu ne-au ocupat timpul deșertăciunile, problemele și mărunțișurile zilei și nu am avut bunăvoința și smerenia să spunem un Doamne, ajută?

Sunt atâtea întrebări pe care este nevoie să ni le punem, pentru a vedea ce ne împiedică să avem o relație armonioasă cu Dumnezeu, cu familia noastră, cu cel de lângă noi, oricine ar fi el? Ce ne împiedică, de fapt să trăim în Hristos și pentru Hristos?

Ne-am lăsat copleșiți, cei mai mulți dintre noi, de frică – frica de boală, frica de a ieși din casă, frica de a-l atinge pe celălalt (!), frica de a ne îmbrățișa, frica de noi înșine, frica de frică – neștiind că, din punct de vedere medical, frica ne blochează întregul organism, care rămâne complet fără apărare în fața oricărei infecții; neștiind că, duhovnicește, frica este un mare păcat, căci frica vorbește, în primul rând, despre necredința noastră. „Eu sunt cu voi și nimeni împotriva voastră” ne spune Domnul. De ce ne-am teme, atunci?

Pe o bună parte însă această pandemie i-a determinat la schimbări curajoase: unii s-au mutat la casă nouă, alții au renunțat la obiceiuri ce le făceau rău, unii au început să cultive zarzavat în grădinița lor, alții au refăcut relațiile cu cineva din familie, și-au reînviat credința sau pur și simplu și-au reevaluat prioritățile sufletești, astfel încât să fie mai multă pace în viața lor.

Mesajul nostru, la sfârșitul acestui an atât de neobișnuit și, deopotrivă, pentru anul care, iată, bate la ușă, este, astfel, unul vechi, de 2000 de ani, dar mereu actual, în special în vremurile pe care le traversăm.

Să nu ne fie frică!
Să avem curaj!
Să observăm și să mulțumim Domnului pentru frumusețea fiecărei zile!
Să păstrăm vie comunicarea cu Bunul Dumnezeu!

Preot Octavian Moșin