Suntem în săptămâna pregătitoare Înălţării Sfintei Cruci, serbată la 14/27 septembrie. De şapte ani, în preajma acestei zile îndemnăm tinerii dreptmăritori să facă un efort pe jos de la Universitatea de Stat din Moldova spre mănăstirea Sireţi (circa 16 km).

În primul an au răspuns chemării peste o sută de tineri. Ulterior numărul doritorilor de a se uni într-o rugăciune în mers a crescut, astfel încât duminica trecută la intrarea în mănăstire erau peste 600 de persoane.

Timp de şapte ani Pelerinajul Tinerilor, aşa l-am „botezat”, a devenit un adevărat demers pastoral şi o mărturisire a credinţei strămoşeşti. S-a închegat un nucleu de slujitori şi credincioşi care aşteaptă această zi cu multă bucurie, pentru a se revedea într-un mers neobişnuit, unul plin de binecuvântare.

În viaţa aceasta suntem nevoiţi să mergem, chiar să alergăm zi de zi, însă paşii pelerinajului sunt cu totul alţii. Un astfel de drum poate deveni şi rugăciune, şi pocăinţă, totul depinde de felul în care este parcurs.

An de an observăm că oamenii se deplasează cu mai multă râvnă, săvârşind un adevărat Drum al Crucii. Tinerii devin tot mai conştienţi de roadele unui atare drum şi îi vezi cu gândul şi cu sufletul alături de Crucea lui Hristos. Tocmai de pe Crucea suferinţei se vede cel mai bine, se trăieşte corect şi doar de pe ea poţi urca la cer.

Acest lucru îl descoperă tot mai mulţi tineri şi creştini dreptcredincioşi, care încearcă să-şi asume Cruce Mântuitorului şi râvnesc dragostea jertfelnică.

Nu-i uşor să fii creştin, în special unui tânăr îi este extrem de greu să renunţe la ispitele vârstei, să se rupă de pământeştile plăceri şi promisiuni. Prin credinţă însă omul dobândeşte aripi ce îl pot ridica la cele mai înalte piscuri ale desăvârşirii. Câţiva tineri de-a dreptul zburau în acest mers, iar comunicarea cu ei de ridica deasupra grijilor, nevoilor, neputinţelor…

Am întâlnit tineri care merg în mai toate pelerinajele ce se organizează pe jos, unii au parcurs distanţe de la o oră la câteva săptămâni şi au rezistat. Chiar ei mărturisesc că îi ajută şi-i încurajează Domnul. „Mai greu e să porneşti, apoi nu mai poţi opri. Parcă cineva te duce… Nu simţi nici oboseala, atâta doar – să mergi rugându-te!” mărturisea o studentă de la Litere.

Sunt câţiva oameni pe care aş vrea să-i menţionez în mod special, chiar dacă fiecare vine cu un suflu aparte în această procesiune. În frunte merge de atâţia ani părintele Andrei Morari cu un falnic felinar. Urmează cei mai zeloşi, care poartă crucile şi prapurii, apoi câte patru flăcăi duc crucea confecţionată pentru acest pelerinaj şi icoana universitară a Maicii Domnului „Portăriţa”, care luminează şi binecuvântează calea.

Câte drumuri a mai văzut şi această icoană! Zugrăvită la finele secolului al XIX-lea la Sf. Munte, a fost adusă cu cinste la capela seminarului, pentru ca după 1944, când locaşul a fost închis, să fie dusă până în Timişoara şi să revină de rând cu alte bunuri în campusul universitar după 1992. Sute de credincioşi s-au ataşat de acest chip al Născătoarei şi zilnic vin să discute cu ea, să i se plângă, să-i ceară sfat şi ajutor şi chiar să-i mulţumească.

Cel mai impunător din preoţi e Marin Cij, pe care mama l-a făcut înalt şi frumos, dar şi cu voce aleasă. Acest bas-bariton vine ca un ison, dar şi unison în rugăciunile înălţate.

În acest an au poposit şi oameni de mai departe de capitală: părintele Iulian Raţă a venit cu peste 50 de elevi din satul Lucăşeuca şi din oraşul Orhei, părintele Ioan Manole cu câţiva tineri de la Zamcioji, Străşeni, părintele Serghei Slănină de la Lăpuşna Hânceştiului, apoi tineri din Ruseştii Noi şi alte sate din Ialoveni.

Ca în fiecare an, la ieşirea din oraş s-au alăturat slujitori şi enoriaşi din Ghidighici, Vatra şi Cojuşna, fapt pentru care le mulţumim părinţilor Maxim Melinti, Grigore Costin şi Serghei Jmurcov.

Cu deosebită căldură am fost întâmpinaţi de către credincioşii şi nevoitorii din Sireţi. Oameni cu atâta ospitalitate şi dragoste! Alese mulţumiri părintelui stareţ – arhimandritul Porfirie (Dobre) şi obştii.

La mănăstire ne-am rugat, ne-am închinat la părticele din sfintele moaşte ale atâtor sfinţi, apoi am fost ospătaţi ca acasă.

Punem multă nădejde că acest drum va deveni o tradiţie, izvorâtă din râvnă şi necesitate lăuntrică a cât mai multor vlăstare în creştere.

 

Preot Octavian MOŞIN