Am trăit o zi deosebită. În mai multe sensuri.

Pe de o parte, cu tristețea că mai mulți tineri au uitat de rușine, permițându-și să fumeze și să vorbească vulgar în public, chiar în instituții de învățământ superior, și cu regretul de a-i simți reci și indiferenți la mesajul ziditor pe care vrem să-l transmitem.

Și nu e vorba doar de cei câțiva tineri care azi-dimineață, la început de ore, și-au manifestat cum au știut ei mai bine lipsa de educație, ci de o tendință tot mai evidentă de a abandona bunele maniere și de a considera demodat sentimentul rușinii.

Acum trei decenii, mai mulți intelectuali, formați în perioada interbelică, când se salutau cu cei din jur își scoteau pălăria, plecându-și capul în semn de respect și apreciere. Apoi dacă treceau pe lângă biserică se însemnau cu semnul crucii și se opreau câteva clipe pentru reculegere și meditând la cele sfinte.

Îmi amintesc de studenții de acum două decenii, care purtau respect față de profesori, încât atunci când îi vedeau prin curtea universității se ridicau de pe bancă și îi salutau cu respect. Îi întâlneam și eu, în calitate de slujitor, și simțeam același respect și rușine de a nu greși cu ceva atât din partea profesorilor, cât și a studenților.

„Recunoștința nu este o virtute, ci este o bună deprindere; face parte din codul manierelor elegante, că știi să te porți.”, menționa Mitropolitul Bartolomeu Anania. Cine e responsabil că la ai lor 20 de ani tinerii respectivi nu au formată această deprindere esențială?

Pe de altă parte, am simțit căldura din partea câtorva enoriași, care s-au oferit să ajute la anumite lucrări din cadrul parohiei. O clacă de altădată! O comunitate de oameni care se bucură de prilejul de a face ceva util împreună. Se delectează ochii și sufletul când îi vezi cum, cu mic cu mare, se implică în diverse activități ale bisericii!

Frumosul se manifestă tocmai în deschiderea de a ne oferi aproapelui, nevoii, durerii, neputinței lui!

Simt că aici e și miezul tuturor lucrurilor. Or, esenţa creștinismului, așa cum spunea părintele Constantin Sârbu este „a te dărui şi a dărui neîncetat altora lumină, pace şi bucurie.”

Să ne învățăm copiii, prin propriul exemplu, să dăruiască – un măr unui coleg, un zâmbet învățătoarei, o bucată de pâine unui cățel înfometat, o mână de ajutor unui bătrân singuratic etc.

Aceste lecții de omenie și de dăruire sunt cea mai de preț moștenire pe care le-o putem lăsa.

Preot Octavian Moșin