În istoria creştinismului rar când s-a pus problema banului în Biserică așa cum se pune acum la noi. Altădată slujitorii erau aleşi din obşte şi trăiau pe seama comunităţii, sarcina lor fiind de a se griji de cele sfinte. Chiar Apostolul Pavel ne spune: „Au nu ştiţi că cei ce săvârşesc cele sfinte mănâncă de la templu (biserică) şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa a poruncit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie.” (I Corinteni 9, 13-14). Şi dacă toată lumea avea îndeletnicirea sa, slujitorii erau puşi spre rugăciune, iar de rând cu asta spre luminarea poporului, spre menţinerea acestuia în nişte graniţe, spre deşteptarea conştiinţei…

Astăzi nu ştiu în câte biserici preoţii îşi permit luxul de a nu munci şi a trăi doar pe seama credincioşilor. Prin câte sate am fost tot văd neajunsuri şi o mână de oameni pe care se mai ţine sfântul locaş, iar slujitorii muncesc din greu.

M-am nimerit într-un sătuc din raionul Făleşti, unde la ridicarea zidurilor bisericii era preotul ajutat de câţiva meşteri. O fire uscăţivă, bolnăvicioasă, care ridică şi amenajează casa Domnului şi, de rând cu ea, trebuie să-şi bată capul de familia ce numără 12 membri. E suficient să vezi aşa cazuri şi-ţi trece pofta de comentat, de criticat sau de învinuit oamenii Bisericii.

Pe vremuri, majoritatea edificiilor bisericeşti erau construite pe banii demnitarilor sau ctitorite de familii înstărite şi evlavioase. Câtă cinste era pentru cineva să aibă în preajmă un locaş, un duhovnic, deci loc de rugăciune şi un rugător, povăţuitor…!

Deşi se cheltuiau bani enormi pentru biserici şi mănăstiri, nimeni nu punea problema: de ce se constuieşte, nu-i prea mult pentru credinţă…?

Astăzi, deşi nu se alocă bani publici pentru Biserică, iar ceea ce s-a ridicat din ruine e în mare parte din bănuţul oamenilor plini de evlavie şi de smerenie, unii sunt nemulţumiri: De ce se împodobesc locaşurile sfinte? De ce atâta aur, argint, marmură…? De ce veşminte scumpe?… Pentru că dintotdeauna cel mai bun s-a oferit Domnului, asta ne-o cere chiar El.

Iată ce porunceşte Dumnezeu: „Apoi a grăit Domnul lui Moise şi a zis: „Vorbeşte leviţilor şi le zi: Când veţi lua de la fiii lui Israel zeciuiala, pe care v-am dat-o ca moştenire, să înălţaţi din ea dar Domnului a zecea parte, ca zeciuială, Şi vi se va socoti acest dar al vostru ca grâul din arie şi ca mustul de la teasc. Astfel veţi aduce şi voi dar Domnului din toate zeciuielile voastre, câte veţi lua de la fiii lui Israel, şi veţi da din ele, dar Domnului, preotului Aaron. Din toate cele dăruite vouă, cele mai bune din toate cele sfinţite să le aduceţi dar Domnului, Şi să le spui: De veţi aduce din acestea partea cea mai bună, se va socoti leviţilor ca cele primite de la arie şi ca cele primite de la teasc. Aceasta să o mâncaţi oriunde voi, şi fiii voştri, şi familiile voastre, căci aceasta vă este plata pentru munca voastră la cortul adunării. Pentru aceasta nu veţi avea păcat, de veţi aduce cele mai bune din toate; şi sfintele prinoase ale fiilor lui Israel nu le veţi întina şi nu veţi muri”.” (Numerii 18, 25-32).

Se încumetă să judece Biserica cei care n-o zidesc, n-o întreţin, nu sunt membrii ei şi nici vorbă să dea vreo contribuţie. Dacă s-ar fi dat zeciuală, care, de altfel, se regăseşte în multe culte (neo)protestante (şi parcă nimeni nu observă şi nu se revoltă la acest capitol), era îndreptăţită darea de seamă şi chiar impozitarea Bisericii.

Ar fi bine să se revină la contribuţia fiecăruia ca o jertfă benevolă, căci preţurile la anumite trebuinţe bisericeşti sunt o moştenire a perioadei sovietice, când statul impunea impozite destul de usturătoare comunităţilor religioase şi astfel făcea imposibilă activitatea lor.

Or, să fim atenţi, ca prin astfel de procedee să nu restricţionăm activitatea destul de modestă şi plină de dificultăţi a comunităţilor noastre ortodoxe, ce există în exclusivitate din donaţiile credincioşilor.

Preot Octavian Moşin