„Credința este, până la urmă, puterea de a iubi.” (Părintele Iustin Pârvu)

 

Fiecare îl descoperă pe Nicolae Dabija în felul său. Eu l-am întâlnit în biserică și l-am cunoscut din scrierile sale. De rând cu faptul că este poet, publicist, romancier etc., mai este și un profund gânditor creștin.

Nicolae Dabija a ajuns la vârsta cumpătării, a meditării și a culegerii unor roade duhovnicești. La șapte decenii ale vieții pământești el dă în continuare prilej de a-l redescoperi și, prin tot ce scrie și trece prin el, acest om insuflă credința dreptmăritoare.

De câte ori îl întâlnesc, îl găsesc liniștit, cuminte și senin la față. Cu toate acestea simți că e preocupat de gândurile care-i vin năvală și, dacă are o clipă liberă, și le notează pe orice are la îndemână. Dar imediat ce intri în discuție cu el sau i se oferă cuvântul, lasă la o parte foile cu notițe și se înalță ca un vulcan, țâșnindu-I din suflet atâtea idei și învățături, pe care, pe vremuri, le auzeai doar de la marii duhovnici.

A crescut între călugări îmbunătățiți sufletește și l-au dădăcit oameni cu mare frică de Dumnezeu. A fost prigonit nu doar pentru convingerile sale naționale, dar și pentru crezul vieții, de care nu s-a lăsat nicicând.

„Dacă a crede înseamnă a putea să muți munții din loc, o astfel de credință este aproape imposibilă unui om muritor. El mai degrabă vrea să creadă decât crede, omul se află mai curând în preajma credinței decât în miezul ei; Dumnezeu cu care ar trebui să se confunde credinciosul în credința sa îi este inaccesibil acestuia din urmă, doar Iisus îi deschide portița către cele veşnice prin calitatea sa de Om şi de Dumnezeu”, constată N. Dabija.

Deși e scund de statură, când îți vorbește, simți că ți-o spune de la o înălțime, dar nu a orgoliului, ci de la înălțimea desăvârșirii lăuntrice. Are puterea cuvântului și ceea ce spune e totdeauna simplu, adevărat și convingător.

Am impresia că Nicolae Dabija a fost adus din alte timpuri, povestește cu spontaneitate și despre marii cărturari și domnitori ai neamului, și despre savanți și ierarhi din perioada modernă, precum și despre clasicii literaturii universale. Lasă impresia că studiază încontinuu diverse popoare și perioade ale istoriei omenirii, raportându-le la moșii și strămoșii noștri.

Vorbește despre frumusețea făpturii umane, care nu se rupe de Creator, ci este într-o permanentă legătură. „Demnitatea umană a credinciosului e manifestată prin umilință, înălțarea – prin căderea în genunchi; mândria – prin lipsa de orgolii; cunoașterea – prin faptul că nu raportează toate lucrurile la sine, ci la Dumnezeu; perfecțiunea – prin armonia dintre gând, vorbă şi faptă”, ne mărturisește Nicolae Dabija.

Parcă vrea să scoată din anonimat acest petic de pământ, care mereu a fost ciopârțit de marile imperii și care mai trăiește cu dorul după vremurile de altădată. Cu toate acestea scriitorul nostru rămâne optimist: „În viață, dacă eşti umilit nemeritat, Dumnezeu îți trimite aproape întotdeauna o aripă, ca să te ajute să te ridici.”. Important e să rămân cu Dumnezeu, după cum spunea cu atâta fermitate Sf. Ioan de Kronștadt: „Când ești cu Dumnezeu, Dumnezeu este cu tine”.

Pe virtuți se ține omenirea, ne convinge academicianul Nicolae Dabija prin tot ce scrie. „Dacă nu ar fi credința, nădejdea și dragostea, toate s-ar pierde. Pe aceste trei virtuți se ține viața creștinului”. Dânsul obișnuiește să repete cuvintele moșului său, părintele Serafim Dabija, care a trecut prin lagărele comuniste: „Credința a fost pentru neamul nostru ca cheagul pentru brânză”, iar Maria Răzeşu, eroina cărții sale „Tema pentru acasă”, afirmă: „Dacă ar fi să scoți din Biblie câteva întâmplări, nişte psalmi, unele file şi chiar pe unii profeți cu cărțile lor, ea tot Biblie rămâne; dar dacă scoți din ea Iubirea, aceasta devine o carte oarecare…”.

Prin alt gând la fel de profund: „Adevărul şi iubirea conduc universul: Adevărul e Tatăl, Iubirea e Iisus.”, scriitorul ne sugerează că toate cele pământești trebuie să fie ca într-o sinergie treimică.

Scriitorului Dabija îi plac cuvintele rostite la Sf. Liturghie. Ascultă în Biserică:„Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, apoi completează pe hârtie: „Numai Dumnezeu ştie ce gândim; diavolul –ghiceşte.”

Toate pe câte le face fratele nostru Nicolae se raportează la cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care învață: „Orice faptă bună este rodul dragostei. De aceea Domnul a vorbit de multe ori despre aceasta. „Întru aceasta vor cunoaşte toți că sunteți ucenicii Mei”, a spus, „de veți avea iubire unii pentru alții” (Ioan 13, 35). Aşa cum toată viața noastră ne hrănim trupul, la fel trebuie să-i iubim pe semenii noştri, şi, desigur, cu şi mai multă râvnă decât întreținerea trupului, pentru că dragostea conduce la viața veşnică şi nu va înceta să existe vreodată. Necesitatea iubirii n-o învățăm numai din cuvintele lui Dumnezeu, ci şi din faptele Lui. O astfel de lecție este felul în care ne-a zidit pe noi. Dumnezeu, creându-l pe primul om, a stabilit ca din el să se nască toți ceilalți oameni, ca să fim considerați toți ca un singur om şi să ne legăm prin dragoste.”

Nicolae Dabija îl mărturisește pe Hristos prin ceea ce i s-a dat, prin scris și grai. Asta îi dorim în continuare să scrie după Scriptură, așa după cum se exprimă: „Despre faptul că Biblia conține toate timpurile: e ca şi cum Cel de Sus a scris-o de la capătul celălalt al timpului – dinspre viitor (timpul netrăit încă de omenire) către trecutul primordial, care abia urmează să se întâmple. Scopul Cărții Sale nefiind acela de a anticipa, ci de a preveni.”.

Fie ca credința dreptmăritoare să-l ducă pe el și pe noi toți la limanul mântuirii.

 

Pr. Octavian MOȘIN