După Vecernia Iertării parcă am intrat în alt timp şi spaţiu. Lumea creştină îşi cere iertare, îşi urează post binecuvântat, lasă cumva celelalte griji pe plan secund, începe să postească, aprinde candele, porneşte rugăciunea…

Atât de frumos! De nedescris! Însă nu durează prea mult această atmosferă. O bună parte dintre credincioşi renunţă la linişte, pace, rugăciune… şi revine la cele vechi. Şi după cum nu durează prea mult schimbarea noastră, prea puţine roade dobândim. Nu e posibil ca omul să se schimbe radical în 40-50 de zile. E un proces care durează întreaga viaţă. Însă fiecare post e un bun prilej să ne înfrânăm şi să omorâm măcar o parte din omul vechi, păcătos, pentru a fi mai vrednici de Înviere.

Avem şansa să (re)pornim pe calea îndreptării noastre, să (re)dobândim ochii adevăraţi, cu care ne-am vedea propriile păcate şi am avea poftă de o viaţă mai curată. Să fugim de păcatul virtuţii înşelătoare, crezând că suntem mai buni comparându-ne cu unii din jurul nostru. În toate să ne raportăm doar la Dumnezeu şi atunci ne vom vedea adevărata faţă.

„Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele (păcatele) mele şi să nu osândesc pe fratele meu!”, cerem prin rugăciunea Sf. Efrem Sirul, pe care o rostim din prima zi a postului. Anume de această vedere avem mare nevoie. Or, păcatul aduce întuneric, încât nu doar că nu vedem păcatele noastre, ci le îndreptăţim, cu ele ne lăudăm şi altora le recomandăm. Pentru noi avem scuze, pentru alţii nu! Un proverb spune tare înţelept: „Altora să ierţi întotdeauna, iar ţie niciodată!”. Fie ca prin acest post să ne iertăm toţi duşmanii şi să începem a ne condamna pentru cele săvârşite. Asta e starea firească a creştinului!

Preot Octavian Moşin