Constatăm cu tristețe că tot mai mulți oameni și în viața de zi cu zi vor să se țină de un fel de „fișă de post”. Dacă trebuie să facă ceva, să li se indice de unde și până unde și atât fac, în rest nu e treaba lor, pur și simplu nu-i interesează și nu vor să se obosească în plus.

Se usucă o floare pe pervazul din oficiu? Să se usuce, nu e de competența lor. Stă în mijlocul trotuarului o creangă căzută după furtună? Să vină cei de la Spații verzi ori s-o dea la o parte altul, ei o pot păși. S-a vărsat cafeaua în ascensor? Să șteargă cea care primește bani pentru asta. Și exemplele pot continua la nesfârșit.

M-a impresionat încă din anii studenției gestul unei rude de pe mamă. De ani buni el, care e profesor de română la un liceu din capitală, are grijă de câteva lucruri: să măture zilnic și să spele scara, de la intrare până la propriul apartament. În viziunea sa, intrarea în casa unui om care trăiește la bloc de la scară începe, nu de la ușa apartamentului. Apoi, când merge la cumpărături, are grijă să le ia cele necesare și tuturor persoanelor vârstnice și neputincioase. „Lasă, că nu-mi cad mâinile din umeri dacă fac o faptă bună”, zice. Nu așteaptă asistentele sociale. Ajută și se bucură. Că o face cu drag se vede din chipul mereu zâmbitor, din voia bună pe care o răspândește, din îmbrățișările pe care acest om pur și simplu minunat le dăruiește fără să le numere.

Până la urmă, ești atât cât ești în stare să te dăruiești. Oare cei care cred că fac prea multe, cărora le este frică să nu le cadă unghiile, să nu li se bătătorească palmele știu cât de mărunți sunt?

Preot Octavian Moșin