Cândva salutul era un semn al bunei creșteri, unul dintre lucrurile pe care copiii le învățau încă din fragedă pruncie. Mai aud, în amintirile persoanelor mai puțin tinere, despre gâgâlici de 4-5 ani care treceau pe lângă poarta vecinului de câteva ori doar pentru a spune „bună ziua” și a auzi în urma lui: „Al cui este oare? Așa mic, dar știe să salute!”

În această schimbare de fraze e un întreg univers: și un fel de implicare a comunității în educarea tuturor copiilor, și dorința celor mici ca părinții lor să fie demni de ei, și credința că cel care știe să salute e pornit pe drumul cel bun.

Astăzi copiii și tinerii trec prin fața adulților fără să salute, pe alocuri fără să-i observe. Dacă la sat se mai păstrează firescul de a zice un „Bună ziua” sau un „Doamne ajută!”, la oraș nu ne mai vedem unul pe altul nici măcar într-un mediu de activitate mai restrâns.

Constatând această realitate, am decis să salut eu pe fiecare trecător.

Majoritatea răspund cu amabilitate, unii, chiar dacă surprinși, se bucură și zâmbesc, dar mai întâlnesc și dintre cei care nu mă aud, fie la propriu, pentru că au căști în urechi, fie sunt îngândurați, dar, cel mai des, pentru că și-au dezvoltat un soi de răceală și indiferență…

Am observat într-o zi un vârstnic, care în amintirea vremilor copilăriei lui, a decis să-i salute el pe niște adolescenți adunați în grup. „Salutare, tinerilor!”, a zis omul și a zâmbit cu multă căldură. „Salut, boșorogule!”, atât s-au priceput aceia să răspundă. Zâmbetul a fost înlocuit într-o clipă de întristare și nedumerire.

Iar mie îmi venea să zic, parafrazându-i pe sătenii de altădată: „Al cui e? Așa lung, dar elementara bună cuviință încă nu a învățat-o!” Al cui e, pentru că acel tânăr repetă în societate nu atât ce l-au învățat părinții, cât cum se comportă aceștia. Dacă înainte maturii „îi taxau” dur pe copiii care nu salutau și nu se comportau respectuos cu adulții, astăzi unii părinți tocmai asta inspiră odraslelor – să meargă țanțoș și să nu salute.

Într-o lume de care ne plângem că e tot mai rea, să fim noi, ca părinți și dascăli, mai buni, oameni modești, deschiși, prețuitori de virtute și ceilalți vor dori și vor ajunge să fie asemenea nouă.

Cât ne mai salutăm unii cu alții nu am murit sufletește, or, așa cum zicea cineva, și pe bună dreptate, moartea va fi atunci când nu se vor desluși cărărușele ce duc de la casă la casă.

Preot Octavian Moșin