În ultimul timp am impresia că lumea din jur este fie agitată, fie disperată. Rar întâlnești pe cineva liniștit și cumpătat.

Într-o dimineață m-am oprit pentru câteva minute ca să urmăresc trecătorii. Chipuri grăbite, supărate, îngrijorate, nemulțumite. Aveam impresia că toată lumea a ieșit dintr-o casă unde nu mai vrea să se întoarcă și merge la un serviciu de care îl leagă doar ziua salariului. Și știu că nu e așa. De ce oare ne place să ieșim în lume cu mine acre?

Nu sunt primul care observă că cei de peste hotare sunt mai calmi, mai optimiști și mai dornici de viață. Și mă refer nu doar la persoanele născute acolo. Și conaționalii noștri stabiliți în alte state se transformă.

La noi, atunci când încerci să interacționezi cu cei din jur, ești privit cu suspiciune și simți în privirea lor un soi de nedumerire: oare ce e cu acesta că se salută, că zâmbește, că întreabă de sănătate?…

Unii vor spune: lor li-i ușor să umble cu față zâmbitoare, că nu au problemele noastre!

Oare? Schimbăm cumva lucrurile dacă umblăm cu fața posacă? Ce ar fi să încercăm să facem noi bucățica de lume care ne înconjoară mai bună? S-o începem ca pe un experiment, dar cu drag de ce facem și cu inima deschisă.

Viața rămâne a fi frumoasă și plină de sens, indiferent de atitudinea noastră. Doar că, dacă îi găsim rostul și ne identificăm calea, unică în veacul acesta, obținem vedere pentru frumusețea ei.

Iar fiind conectați la Dumnezeu, această „deschidere de ochi” este mult mai grabnică, pentru că inima celui care crede nu poate fi decât înălțătoare și ziditoare sau, așa cum spunea arhimandritul Emilianos Simonopetritul, „Destinul creştinului este să fie bucuros”.

Să căutăm și să trăim această bucurie!

Preot Octavian Moșin