Zilele acestea m-am aflat într-o tabără cu un grup de adolescenți. O tabără neordinară: în codri și pe biciclete.

I-am urmărit pe acești copii și adolescenți, care au răspuns îndemnului de a petrece într-un loc mai departe de civilizație, fără rețele de socializare, fără jocuri video și fără toate condițiile pe care le au acasă.

M-am bucurat să-i descopăr dornici de a explora necunoscutul, încântați că pot gusta din frumusețea naturii, entuziasmați de drumețiile prin pădure, bucuroși să descopere vietăți sălbatice, să cunoască instrumente la șopron, să mănânce bucate gătite la cuptorul cu lemne sau chiar la foc…

E adevărat, am văzut și cealaltă latură: sunt mai slabi decât părinții lor la această vârstă și greu adaptabili la condiții mai drastice ale vieții.

Dar încă răspund provocării de a-și cunoaște limitele, de a se transforma, de a scoate la suprafață ce au mai bun în ei. Doar că au nevoie de susținerea noastră.

De noi, maturii, depinde cât de pregătiți pentru viață vor fi cei care vin în urma noastră.

Fiii și fiicele noastre nu au nevoie să le așternem paie pe drumul vieții, ca nu cumva să cadă și să-și zdrelească genunchii, ei vor să știe că noi avem încredere că ei se pot ridica și că își pot continua calea cu tot cu julituri și cucuie.

Să fim mai firești cu ei, asta așteaptă. Și prin propriul exemplu, să-i învățăm să prețuiască ce au și să-și învingă neputințele.

P.S. Ce-ar fi, mă gândeam în timp ce îi admiram preocupați de activitățile din tabără, dacă un responsabil de educație ar veni într-o dimineață la o ședință și ar propune: „Să includem în programa școlară o săptămână de viață în comuniune cu natura, departe de privilegiile civilizației!”. Iar cei prezenți să-l susțină.

Copiii ar fi entuziasmați! Dar maturii?…

Preot Octavian Moșin