Dumnezeu cercetează oamenii prin bo­li şi suferinţe. O astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet. Deci, dacă vine asupră-ne vreo cer­cetare a lui Dumnezeu, nu trebuie să că­dem în nedumerire. Căci dacă aurarul ştie cât de mult trebuie să lase aurul în foc şi nu-l ţine acolo prea mult, Dumnezeu ştie încă mai bine cât de mult trebuie să lase pe oameni în focul curăţiei.

Şi îndată ce El vede că noi ne-am făcut mai curaţi şi mai buni, încetează cu încer­carea, ca nu prin mulţimea chinurilor noi să ne împiedicăm şi să cădem. De aceea, să nu ne necăjim şi să nu fim mici la suflet când ne ajunge vreo nenorocire neaştep­tată, ci mai vârtos să ne lăsăm în voia Domnului, Care pe toate le ştie mai bine, ca să lămurească sufletul nostru în foc până când va binevoi.

El, desigur, face aceasta numai pentru binele şi câştigul nostru. De aceea ne sfă­tuieşte înţeleptul Isus Sirah cu următoarele cuvinte: „Fiule, de voieşti să slujeşti lui Dumnezeu, găteşte-te de ispite; smereşte-te întru inima ta şi rabdă” (l l, 1).

Prin aceasta Dumnezeu ne readuce la sănătatea sufletului şi la reunirea cu Dânsul. El ştie de ce are nevoie fiecare şi ce este potrivit fiecăruia; cum şi pe ce cale trebuie să ne mântuim, şi apoi ne duce pe acea cale. Dar oricât de înţelepţi, oricât de tari şi puternici am fi noi, dacă ne lipseşte ajutorul dumnezeiesc, nu putem rezista ni­ci la cea mai mică încercare.

De aceea, zice Apostolul Pavel: „Pe cât prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, cu atât prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră” (II Corinteni l, 5). Acela Care lasă să vină pătimirile asupra noastră, tot El es­te Cel Care ne şi mângâie şi ne ajută în ele.

 Preot Octavian MOȘIN