Tot mai mult observ că oamenii încep să trăiască pe cont propriu și interacționează tot mai puțin între ei – rude, prieteni, colegi de serviciu, vecini ș.a.m.d.

Pe de o parte, este o teamă care poate fi înțeleasă: legăturile sunt adesea fragile sau bazate pe interes. Apoi, invidia își face loc cu ușurință și, în loc ca întâlnirile să apropie, devin uneori prilej de judecată.

Altora le lipsește timpul, fiind prinși între mai multe locuri de muncă. Și, când nu reușești nici celor din propria casă să le oferi cât ai dori, de unde putere pentru ceilalți?

Pe unii i-au prins rețelele de socializare, până acolo încât nu își mai închipuie alt mod de comunicare decât cel de pe ecran – ecrane tot mai subțiri și mai mari, dar care, paradoxal, ne îndepărtează.

În această realitate, îți dai seama că oamenii stabilesc tot mai puține punți de comunicare, își lansează tot mai rar invitații de a petrece timpul împreună, de a face ceva în comun.

Nicio acțiune de salubrizare, nicio ajutorare a cuiva aflat în dificultate, nicio adunare la un priveghi nu mai adună oamenii așa cum o făcea odinioară.

Și totuși, tocmai aici este nevoie de un început. De cineva care să spargă gheața. Să îndrăznească să iasă, să cheme, să adune.

Poate că avem de învățat din exemplul parohiilor ortodoxe din diaspora: să punem o sarmală pe o bucată de pâine și să o împărțim împreună după Sfânta Liturghie. Prin gesturi simple, dar pline de sens, se nasc legături – iar omul de astăzi este tot mai însetat de ele.

Cu siguranță cea mai înaltă formă de comunicare este rugăciunea. Dar, pentru a ne ruga cu adevărat, trebuie să învățăm mai întâi să vorbim unii cu alții – să ne ascultăm, să ne auzim, să fim împreună.

Pentru că drumul spre Dumnezeu nu se face în singurătate, ci în comuniune.

Iar acolo unde începem să ne apropiem unii de alții, începe, în taină, și apropierea de El.

Pr. Octavian Moșin