Multă lume își dorește să fie în centrul atenției, să fie observată, apreciată, pusă în valoare. Și tinde să acționeze doar potrivit propriilor dorințe și viziuni. Aceste tendințe sunt adesea cultivate și alimentate de societatea în care trăim.

În sine, dorința de a face lucruri frumoase și ziditoare nu este greșită. Ea este una sănătoasă atunci când este raportată la Dumnezeu și la aproapele, când vrem să ne oferim, nu să ne afirmăm; să răspândim binele, nu să adunăm aplauze; să „îmbolnăvim” lumea cu frumusețe, nu să o cucerim prin imaginea noastră.

Însă atunci când alunecăm în prăpastia slavei deșarte și ajungem să facem lucrurile doar pentru a fi văzuți și apreciați, când binele devine spectacol, iar fapta bună – un mijloc de autopromovare, dorința devine primejdioasă.

Un criteriu simplu ne poate ajuta să ne verificăm: suntem gata să facem un lucru nobil fără a-l afișa? Fără a-l face cunoscut? Fără a aștepta recunoaștere? Acolo începe măsura sănătății noastre duhovnicești.

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în acest sens: „Pe când mândria este moartea virtuților și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților.”

Ne bate la ușă perioada postului, un timp în care vom fi îndemnați să ne oferim fără de a ieși în evidență, să știm a ne smeri, a asculta, a răbda sau chiar îndura…

Poate că tocmai aici se arată adevărata demnitate a credinciosului, așa cum o definea Nicolae Dabija: „Demnitatea umană a credinciosului e manifestată prin umilinţă, înălţarea – prin căderea în genunchi; mândria – prin lipsa de orgolii; cunoaşterea – prin faptul că nu raportează toate lucrurile la sine, ci la Dumnezeu; perfecţiunea – prin armonia dintre gând, vorbă şi faptă.”

Iar această lucrare tăcută este începutul vindecării de boala cea mai veche, cea mai cumplită și profund înrădăcinată în firea omenească – mândria.

Pr. Octavian Moșin