De fiecare dată îmi amintesc cu tristețe de data de 2 martie, dedicată comemorării eroilor căzuți în Războiul de pe Nistru din anul 1992.

Eram un adolescent de 14–15 ani când tata, medic de profesie, a intrat în casă spunând că merge la război. Pentru prima dată am înțeles că există posibilitatea reală de a pierde pe cineva drag. Doar printr-o rânduială pe care o socotesc și astăzi drept purtare de grijă a lui Dumnezeu, nu a fost înrolat și a rămas acasă.

Durerea s-a adâncit când am aflat de decesul unui polițist din orășel, tatăl unui prieten. O comunitate întreagă a fost cuprinsă de jale. Ecoul acelei suferințe l-am resimțit mulți ani la rând.

Fiorii aceia îi simt și astăzi când aud cuvântul „război”. Cum am putea cuprinde însă suferința celor pentru care acest cuvânt nu este amintire, ci realitate de fiecare zi, în mijlocul terorii și al sângelui vărsat?

Am trăit ani în care liniștea părea firească. Ne-am obișnuit cu ea și am considerat-o normalitate. Iar acum, când spiritele, în loc să se potolească, așa cum nădăjduiam, se aprind și mai tare, când neliniștea se strecoară din nou în inimile oamenilor, înțelegem cât de subțire este linia dintre stabilitate și haos. Atunci conștientizăm cu adevărat ce binecuvântare este pacea și cât de mult te poți bucura de viață atunci când ea domnește.

Nu ne rămâne decât să ne întoarcem la rugăciune. Să cerem Domnului darul păcii – mai întâi în sufletele noastre, apoi în casele noastre, în țara noastră și în lumea întreagă.

Pentru că pacea adevărată nu începe în tratate, ci în inimă. În inima care Îl primește pe Dumnezeu.

Pr. Octavian Moșin