Deși ziua de astăzi, fiind una de rugăciune pentru adormiți, ar trebui să fie una plină de pace, simt cumva la final un gol imens și o neliniște lăuntrică.

M-am întâlnit în cimitir cu un creștin care trăiește o mare durere, pierzându-și subit omul drag. N-a vrut nici să răspundă la salut. Știu că de multe ori durerea pierderii e însoțită și de o supărare cumplită, pe toți și pe toate.

Ferice de cei care în asemenea momente ale vieții nu caută în fiecare om vinovatul, nu varsă veninul peste cei din jur, pentru că toate acestea nu sunt de niciun folos. Ba mai mult, ele ne macină firea, ne fură liniștea, ne lasă fără poftă de viață.

Unicul leac este iertarea, ba mai mult, iertarea însoțită de rugăciune pentru cei întunecați, rătăciți, nemernici… așa cum îi vedem cu ochii noștri.

Să poți să ierți când cineva îți greșește asta e virtute.

Să ne raportăm la felul cum ne iartă Dumnezeu pe toți laolaltă, cum ne iubește ca praf ce suntem, care nimic bun nu știm a face, care nu ne lăsăm de tot răul…

„A ierta înseamnă, de fapt, a trăi. A ierta înseamnă a avea capacitatea de a merge mai departe ca un om viu”, ne spune părintele Constantin Necula.

În această zi vreau să îmi cer iertare de la toți cei pe care v-am smintit, v-am ignorat, v-am nedreptățit…

IERTAȚI-MĂ!

Preot Octavian Moșin