Deşi ne aflăm deja în secolul XXI al existenţei umani­tăţii după Naşterea lui Hristos, se pare că ideile păgâne mai dăinuie. Nu este o manifestare panicardă, ci, pur şi simplu, o constatare. Să analizăm, de exemplu, mai atent sărbă­torile pe care le celebrăm sau, mai bine zis, una dintre ele: Valentine’s Day – Ziua Sf. Valentin sau Ziua îndrăgostiţilor, o sărbătoare care, de rând cu multe altele, am importat-o din Occident şi pe care conştiinţa colectivă nu a analizat-o cu rigoarea şi severitatea necesară.

Şi televizorul, şi internetul ne spun insistent că data de 14 februarie este o zi specială, dedicată dragostei, în care iubiţii îşi demonstrează unul altuia cât de mult se iubesc, făcându-şi unul altuia daruri mai mici sau mai mari, dedi­caţii şi, evident, unindu-se trupeşte. Este şi mai grav faptul că hula şi batjocura unora nu are margini. Pretinsei Zile a îndrăgostiţilor i-a fost atribuit ca protector ceresc Sfântul Valentin, unul din mucenicii creştini ai secolelor primare, care oficia la Roma cununii în taină, chiar dacă împăratul a interzis acest lucru, fapt pentru care a şi fost executat.

Acest exemplu ne este de ajuns ca să ne dăm seama cât de mult a degradat umanitatea, dacă am ajuns să nu mai putem face o elementară distincţie între bine şi rău, între curăţie şi întinăciune. De când oare un sfânt creştin ar fi propovăduit şi ar fi binecuvântat dragostea trupească fără responsabili­tăţi, de când Evanghelia lui Hristos ne învaţă aşa ceva?

Rădăcinile sărbătorii, de fapt, coboară adânc în păgânătatea antică, acolo unde grecii şi romanii aveau zile spe­ciale dedicate adorării zeilor desfrâului, care nu erau puţini. Aceste premise au fost suficiente pentru ca o societate aşa-zis creştină, cu un fundament spiritual şi moral şubred, să preia aceste practici păgâne şi să le adapteze la realitatea de azi.

Absurditatea situaţiei este cu atât mai mare cu cât Bi­serica Ortodoxă vorbeşte despre dragoste ca despre jertfire, despre dăruire sau sacrificiu pentru cel drag. Plăcerea car­nală fără responsabilităţi şi ocazională nu este iubire, ci, pur şi simplu, o modalitate a unora de a-şi satisface necesităţile pornite din nişte instincte animalice. Or, cum ne mai putem numi ortodocşi atunci când încuviinţăm şi chiar participăm la asemenea destrăbălări?

Pentru a-i spune şi a-i demonstra persoanei dragi că o iubeşti nu e nevoie de o zi anume, pentru acest lucru este nevoie de o viaţă întreagă, iar cea mai frumoasă declaraţie de dragoste este rugăciunea. Necontenit să ne rugăm pentru cei pe care îi iubim, până la ultima suflare, căci numai astfel Dumnezeu ne va binecuvânta cu fericire şi bună înţelegere, căci rugăciunea este adevărata măsură a dragostei noastre.

Tinereţea este perioada cea mai frumoasă a vieţii pă­mânteşti, dar şi cea mai plină de ispite. Să ştim deci să ne ferim de toate vicleşugurile duşmanului şi să ne punem toată nădejdea în Bunul Dumnezeu şi Biserica Sa. Într-o societate consumistă, precum este cea contemporană nouă, lăcomia şi imoralitatea îi face pe unii să creeze sărbători din fiecare nimic, doar pentru a se îmbogăţi pe seama patimi­lor noastre. Să nu ne lăsăm atraşi în această cursă, ci să ne îndreptăm privirile spre tezaurul cultural şi spiritual al po­porului nostru, care prin excelenţă este unul creştinesc şi frumuseţea căruia este incontestabilă.

Dragi tineri, bucuraţi-vă de viaţă, trăiţi-o din plin, spuneţi-vă că vă iubiţi, dar faceţi toate acestea în faţa lui Hristos şi cu frică de El şi atunci veţi avea toată binecuvântarea Sa.

Ar trebui să revenim la noţiunea de sărbătoare în înţeles creştin, care nu înseamnă plăcere, desfrâu etc., dar prilej de bucurie lăuntrică.

 

 Preot Octavian MOȘIN