Sufletul care se nevoieşte, care rabdă, care crede neclintit în existenţa lui Dumnezeu şi în viaţa cealaltă, în zilele în care primeşte harul se simte ca şi când ar fi înarmat cu armele luminii şi capătă încredere deplină în Părintele Ceresc. Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele, necazurile, durerile. Să se smerească incontinuu. Să izgonească cugetele rele, imediat ce acestea îşi fac apariţia. Să fie cu luare-aminte la propria viaţă. Şi atunci, în vremea când nu se aşteaptă, va simţi cercetarea harului lui Dumnezeu.

           Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important şi este superior îngerilor. Această suflare va pleca în ceasul morţii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl şi, dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui veşnic. De aceea să ne îngrijim să ajutăm sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc în faţa lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.

           Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează, nu dispare şi are valoare nepreţuită. Pentru că este veşnic şi nemuritor, trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru piere, când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului. Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu.

           Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă ne pierdem sufletul, nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu, strădanie şi nevoinţă. Mila Hristosului nostru nu are limite, este imensă. Dumnezeu îl iubeşte nespus pe om şi trebuie să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăinţă, prin spovedanie şi prin viaţa noastră credincioasă.

           Să întrebuinţăm timpul şi clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu ne atragă lucrurile pământeşti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.

Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să cugetăm la moarte, la Judecată, cum să facem binele, cum să-L mulţumim pe Dumnezeu…

           De vreme ce microbii umblă şi ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat şi pregătit – stare în care bunul Dumnezeu vrea să ne găsească.

Preot Octavian MOŞIN