A pornit călătoria spre cele veșnice a scriitorului creștin Nicolae Dabija. Până în ultima clipă ne-am rugat să depășească această molimă, însă a cedat… Știm când se aprinde candela vieții, însă nu știm când ne stingem, pentru a pleca dincolo, la Domnul.

A vrut să mai trăiască, avea atâtea proiecte. Evita să vorbească despre moarte, înțelegând că important este nu cât trăiești, ci cum trăiești. Mereu era gata de plecare și vorbea din spusele patericului că afli despre despărțirea de această lume cel mult cu o oră înainte de plecare. Cred că și fratele Nicolae a simțit cu puțin înainte că îi vine ceasul plecării, fiind senin și smerit, așteptându-și clipa despărțirii de trup.

Cât a stat în spital n-a fost posibil să ne vedem, revăzându-ne abia în seara priveghiului la sfânta biserică.

Am poposit împreună cu un grup de slujitori și credincioși, care l-au cunoscut, iubit și apreciat ca scriitor și creștin. Era seara Duminicii Iertării. Tocmai tradiționalul cin al iertării, la care participam în seara zilei la catedrala mitropolitană s-a anulat din cauza pandemiei. Astfel, slujba iertării a fost cu fratele Nicolae Dabija.

Am simțit că rugăciunea a fost primită și dânsul s-a bucurat că am venit să-l petrecem.

A lăsat câte o urma în inima multor oameni. A determinat o schimbare și în viața mea de slujitor al altarului.

M-a încurajat să scriu, vorbindu-mi că un preot nu este preot cu adevărat dacă nu citește, scrie, predică. Așa am început a scrie pentru Literatura și Arta, iar peste câteva luni m-a chemat la redacție și a zis că toată lumea este încântată de felul cum și ce scriu, sporind numărul cititorilor săptămânalului. Ulterior mi-am dat seama că astfel îi încuraja pe toți care încercau să scrie, pentru a promova valori și a înșira niște trăiri lăuntrice.

Nicolae Dabija a fost cel care primul citea și confirma dacă e bine ceea ce scriu.

A fost mentorul multor, trăind jertfindu-se pentru a crește o generație pe care și-a visat-o din tinerețe: dârză, plină de verticalitate și cu frică de Dumnezeu.

„Așchii de cer”, semnate de Nicolae Dabija, au încolțit inima studenților de la teologie și a tinerilor slujitori, care îl invitau la seri duhovnicești și rugăciuni în diverse parohii.

În aceste clipe ale tristei despărțiri nu ne rămâne decât să-i zicem: Iartă-ne, frate! Nu am știut să fim mai mult împreună, să împărtășim toate clipele de bucurie și de suspine. Nu ne-am putut îmbrățișa la despărțire…

Îți dorim drum bun spre veșnicie, vom încerca să te ajutăm cu sfintele rugăciuni și vom încerca să nu te dezamăgim prin felul cum trăim și propovăduim cuvântul Domnului.

Preot Octavian MOȘIN