Cel mai de preț dar al omului este viața, care vine de la Dumnezeu. Astfel, viața este împrumutată sau dăruită de către Cel de Sus. Crearea omului este ”după chipul” lui Dumnezeu și urmează desăvârșirea ”după asemănarea” lui Dumnezeu. O desăvârșire care nu este impusă omului, căci Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia.

Nimeni nu este privat de libertate și de conștiință în domeniul religiei. Or, cea mai recomandată definiție a Religiei tocmai aceasta este: ”legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu”, raport care se traduce în suflet prin sentimentul religios, iar în afară prin cult și morală.

Dumnezeu este bun și izvorul a tot binele. Răul este negarea binelui. Binele – unește, răul – separă și distruge. Răul nu este un principiu ontologic, ci moral, însă provoacă stări ontologice denaturate. Astfel, îndreptarea morală a omului presupune înnoirea sau restaurarea lui ontologică.

Numai călăuzit de către Dumnezeu omul poate ajunge la desăvârșire, se poate ridica deasupra celor pământești, îndepărtează răul și frica de moarte și râvnește viața veșnică fericită alături de Dumnezeu. Comunicarea cu Dumnezeu îl înnoiește pe om și reface raporturile sale corecte cu aproapele și cu mediul înconjurător.

Omul este dornic de bine, pentru că este înnăscut. Binele este asociat cu frumosul, răul cu urâtul.

Binele trebuie să fie o realitate și o prezență în lume și în fiecare om în parte. El trebuie să fie accesibil omului și tuturor oamenilor, să devină izvor al legăturii lor.

Binele nu este idee, ci persoană. Dumnezeu este binele și se oferă tuturor oamenilor. Cele zidite de către Creator sunt ”bune foarte” (Facerea 1, 31), în special omul, care este cununa creației. Că sunt bune toate se judecă nu doar după frumusețe, ci după rostul creației.

Omul întruchipează înlăuntrul lumii frumusețea dumnezeiească și se poate bucura de frumusețea creației. Omul este lumea ”mare în mic”, într-o relație de înrudire și de solidaritate cu lumea, având putere stăpânitoare înlăuntrul ei.

Doar omul este creat după ”chipul și asemănarea” lui Dumnezeu.

Părinții Bisericii spun: că ”după chipul” desemnează starea în care a fost creat omul de către Dumnezeu, iar ”după asemănare” e menirea lui dinamică. Prin împlinirea poruncilor divine omul parcurge drumul de la ”chip” la ”asemănare”.

Și a zis Dumnezeu: ”Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, folosind numărul plural, care indică tainci caracterul treimic al lui Dumnezeu, fiind și caracterisica principiului persoanei. Persoana nu se mărginește la ea însăși, ci există în comuniune. Dumnezeu-Tatăl se deschide deplin Fiului și Sf. Duh. Așa și omul trebuie să facă loc înlăuntrul lui, prin iubire, întregii omeniri, ca unui singur om.

Toate își au originea în Dumnezeul iubirii și prin toate omul este chemat la comuniunea personală cu El. Însă Dumnezeu trebuie să se descopere fiecărui om în parte, înțelegând de ce spune despre El însuși ”Eu sunt Cel ce sunt”.

Viața trăită în afara acestei comuniuni cu Dumnezeu și lumea duce la moarte. Viața e chemată spre o permanentă cunoaștere și comunicare cu Dumnezeu, ea presupune și o creștere sau desăvârșire prin virtuți. Virtuțile conțin valori, duc către bine și adevăr. Ele urmează a fi raportate la Dumnezeu. Virtutea este autentică și rodește doar când cultivă smerenia, capabilă să alunge păcatul și care dă valoare virtuții. Deci orice virtute trebuie îmbibată de smerenie.

Omul, supus păcatului, dobândește vederea corectă a celor ce se văd doar prin arătarea personală a lui Dumnezeu, ce devine deplină prin faptul de a se face om, prin întrupare. Unii oameni consideră drept bune acele lucruri care le satisfac nevoile și dorințele, însă toate acestea neraportate la Dumnezeu duc la materialism, în vreme ce absolutizarea și divinizarea lor duce la idolatrie.

Viziunea creștină încearcă să ridice pe om de la cele supuse simțurilor la cele mai presus de simțuri, de la cele create la cele necreate, de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase. Frumusețea din jur nu trebuie să ne robească, dar să ne ajute a ne ridica și a râvni frumusețea supremă.

Acest lucru se realizează prin efortul omenesc și ajutorul dumnezeiesc.

Credința este cea care îl deschide pe om spre alte realități, spre bine. Deosebirea lucrurilor și evenimentelor în bune și rele nu depinde de ele însele, ci de om și de poziția sa față de Dumnezeu și lucrurile Lui. De poziția aceasta este determinată și calitatea morală a omului. Pentru om binele este comuniunea cu Dumnezeu.

Întrucât binele se identifică cu Dumnezeu, cunoașterea lui se identifică cu cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea binelui presupune o relație personală, care cuprinde mintea, inima, simțurile și întregul om. E vorba de o comuniune existențială.

Cunoașterea se referă la iubire și comuniune.

Deoarece Dumnezeu este iubire, cel ce iubește cunoaște pe Dumnezeu. Iar cel ce răspunde iubirii lui Dumnezeu ține poruncile Lui. Ținerea poruncilor lui Dumnezeu este părtășie de viața dumnezeiască, iar participarea la viața dumnezeiască este izvor al cunoașterii de Dumnezeu.

Cu cât mai mult omul îl cunoaște pe Dumnezeu cu atât mai mult îl iubește și cu cât mai mult îl iubește, cu atât mai mult îl cunoaște. Cunoașterea devine iubire, iar iubirea cunoaștere.

Dumnezeu se unește cu omul și omul cu Dumnezeu.

Oricum Dumnezeu nu poate fi cunoscut după ființa sa, ci după lucrările sale.

Lucrările dumnezeiești se numesc har și se revarsă în viața omului credincios. Astfel omul participă la lucrările necreate a lui Dumnezeu, intrând în legătură cu binele. Cunoașterea lui Dumnezeu, deci este una dinamică, nu se epuizează, este nesfârșită.

Să fim permanent în această comunicare și cunoaștere a Binelui, deci a lui Dumnezeu!

Georgios Mantzaridis, Morala Creștină, ed. Bizantină, București, 2006,

Selectat de Preot Octavian Moșin