În fiecare zi întâlnim oameni care o duc greu. Și, totuși, există un soi de admirație pentru acei dintre ei care, dincolo de neajunsuri, nu-și pierd demnitatea.

Mergând în aceste zile prin cimitir, am văzut mulți astfel de oameni. Unei doamne în etate am vrut să-i oferim un mic ajutor. A refuzat cu o fermitate liniștită: „Nu pot să primesc. Dați celui care duce lipsă. Eu încă mă descurc singură. Am o pensie care îmi ajunge.”

Nu era mândrie în cuvintele ei, ci o rânduială lăuntrică – un fel de a-și păstra locul fără a-l lua pe al altuia.

M-am gândit atunci la o întreagă generație crescută în măsură, în strictețe și responsabilitate. Oameni care, chiar și în lipsuri, au știut să rămână drepți, să nu ceară, să nu întindă mâna decât atunci când nu mai este altă cale.

Mai târziu, am stat de vorbă cu alți creștini. Spuneau cât de vii sunt încă tradițiile: în aceste zile, oamenii se întorc la casele părintești, își caută rudele, îngrijesc mormintele, redeschid porțile caselor părăsite. Mahalalele prind din nou viață – poate doar pentru câteva zile, dar cu o căldură care rămâne.

Și atunci înțelegi că nu doar dorul ne adună, ci și sărbătoarea. Prin Nașterea și Învierea Mântuitorului ni se mai dă șansa de a fi împreună, de a ne regăsi, de a nu uita de unde venim.

Domnul ne adună, ne întărește și ne ține împreună.

Rămâne doar să nu trecem pe lângă aceste întâlniri ca pe lângă ceva obișnuit, ci să le primim ca pe daruri.

Pr. Octavian Moșin