Lipsa de interes – aceasta pare a fi una dintre bolile tăcute ale vremurilor noastre. Trăim într-o lume plină de lucruri și de informații, dar, paradoxal, tot mai lipsită de dorința de a le căuta cu adevărat. Când totul este la îndemână, nu mai simțim nevoia să ne ostenim. Nu mai vrem să știm, să înțelegem, să pătrundem în profunzime. Ne mulțumim să atingem lucrurile la suprafață.

Nu mai dorim să devenim „fir enciclopedic”, să știm multe și mărunte. De ce am face-o, când telefonul din buzunar pare să știe totul în locul nostru? Însă, odată cu această comoditate, pierdem ceva esențial: bucuria descoperirii, efortul care zidește, cunoașterea care ne transformă.

Privim generația în formare – și nu numai – și vedem tot mai rar dorința de a citi, de a aprofunda, de a crea. Nu este doar vina lor. Este și rezultatul unei lumi care ne obișnuiește să consumăm, nu să trăim. Să urmărim, nu să construim.

Astăzi, cei care adună milioane de vizualizări ajung ușor să se creadă „stăpânii lumii”. Dar, dacă privim cu atenție, vedem cât de rar popularitatea se naște din ceva cu adevărat valoros: o idee, o lucrare, o jertfă pentru binele comun. Mult mai des, ea vine din superficial, din zgomot, din ceea ce tulbură și atrage pentru o clipă.

Și atunci, fără să ne dăm seama, începem să căutăm și noi același lucru: ceea ce este ieșit din comun, ceea ce șochează, ceea ce devine viral. Dar la aceasta se reduce viața?

Poate că schimbarea începe simplu. Din felul în care alegem să privim, să ascultăm, să citim. Din refuzul de a da atenție lucrurilor care ne degradează și din curajul de a le mustra, cu discernământ, acolo unde este nevoie. Din grija pentru ceea ce lăsăm să intre în sufletul nostru.

Progresul tehnologic nu este rău în sine. El poate fi un mijloc de zidire. Dar numai dacă omul rămâne stăpân peste el, nu rob al lui. Numai dacă nu renunțăm la ceea ce ne face cu adevărat oameni: capacitatea de a crea, de a dărui, de a ne bucura în mod real.

Să ieșim la o plimbare. Să deschidem o carte. Să ne mișcăm, să respirăm, să ne întâlnim cu oamenii, să intrăm într-un muzeu. Sunt gesturi simple, dar ele ne pot întoarce, încet, la noi înșine.

Pr. Octavian Moșin