Una este să primeşti Taina Botezului, prin care intri într-o viaţă nouă şi, respectiv, într-o lume nouă, alta e să trăieşti în Biserica lui Hristos. Astfel, marea majoritate a cetăţenilor noştri sunt botezaţi, dar încă nu sunt îmbisericiţi. Şi nu ne referim la slujba de trecere prin altar pentru bărbaţi sau în faţa acestuia pentru femei imediat după Botez, ci la traiul de zi cu zi al creştinilor în duhul Evangheliei.

Una este să mărturiseşti credinţa, să aparţii unui cult creştin, alta e să trăieşti creştineşte.

Deşi se spune că Ortodoxia este garantul mântuirii sufletelor noastre, nu toţi care doar s-au botezat se mântuiesc. Ortodoxia trăită, experimentată, îmbibată de virtute este capabilă să ne ducă la un liman binecuvântat al mântuirii.

Uitându-ne la Biserică dintr-o parte, cu ochi laici, adesea critici, nu vom putea înţelege de ce oamenii se adună, pierd atâta timp pentru slujbe şi rugăciuni, postesc, fac milostenie etc. Omul „economic” nu vede nici un profit, ba din contra – risipă. Însă Biserica nu vine cu dividende pământeşti, ci cereşti!

Dacă rămâi să priveşti Biserica ca o simplă instituţie umană, de-a dreptul vei avea multe întrebări şi prea puţine răspunsuri. Poate şi din aceste considerente mulţi se încumetă să atace Biserica (or aceasta este supusă atacurilor dintru începuturi),dar nimeni nu este în stare să o distrugă.

Trebuie să înţelegem că ea este o instituţie divino-umană, că Biserica este a lui Dumnezeu, care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20, 28). Şi doar cei care intră în Biserică ca într-o corabie salvatoare, pot merge spre o veşnicie fericită şi împlinită cu Dumnezeu.

Cei care nu cred sau cred eronat nu pricep rostul atâtor locaşe sfinte şi aşezăminte monahale. Unii sunt tentaţi să afirme rolul moralizator al credinţei creştine. „Nu merg la biserică, dar ştiu că de rău nu te învaţă: să nu furi, să nu ucizi etc.,” afirmă ei. Dar şi să mergi prea des la biserică nu-ţi recomandă, pentru că a merge des ei înţeleg că este un fanatism. Din frică să devină prea „credincioşi”, ei preferă să fie „în rând cu” sau „ca toată” lumea.

Paradoxal, dar mulţi părinţi fiind departe de cele sfinte sunt un prim obstacol pentru odraslele lor. Şi când copiii simt chemarea spre Domnul, după câteva săptămâni de frecventare a bisericii, sunt dojeniţi şi opriţi prin expresii: „Ce cauţi atât de des la biserică? Vrei s-o faci pe sfântul? Lasă că prea multă credinţă strică!”

Astfel, credinţa este privită ca ceva separat de viaţa cotidiană. Aceştia nu înţeleg că atât credinţa, cât şi nădejdea, dragostea, înţelepciunea, prietenia, bunătatea etc., sunt virtuţi pe care trebuie să le cultivăm şi să le punem în viaţă, căci ele ne reprezintă ca oameni, ca creştini.

Deşi trăim pe pământ, suntem chemaţi spre viaţa cerească. În viaţa pământească, care-i vremelnică, ne pregătim pentru cea din ceruri, care-i veşnică. Şi numai Biserica este cea care ne ajută în acest proces destul de dificil – de a zidi omul lui Dumnezeu. Doar în biserică descoperim că suntem după chipul lui Dumnezeu şi putem ajunge la o asemănare cu El.

Dacă omul nu se „leagă” de Biserică şi prin ea – de Dumnezeu, el devine robul pământescului: al casei, al familiei, al serviciului, al mâncării, al desfătărilor… Numai ajungând rob al lui Dumnezeu, devine liber cu adevărat şi nu mai vrea să păcătuiască, ci să trăiască în puritate şi Adevăr, iubind pe toţi şi pe toate.

Legându-ne de Biserică ne legăm de nemurire, ne legăm de Creator… începem a iubi viaţa… începem a trăi… .

 Preot Octavian MOŞIN

material publicat în ziarul „Literatura și Arta”