Iată că s-a scurs un an de când întreaga omenire a fost zguduită de începutul unui nou război, de data aceasta unul care se declanșase chiar în preajma noastră. Panică ne-a cuprins din primele clipe. Pe de o parte se auzeau bubuituri și explozii, pe de alta posturile tv anunțau despre planul cutremurător de cucerire a unor teritorii, de venirea în câteva săptămâni a armatei chiar până la Chișinău.

Plângeau mamele celor care au rude și apropiați în Ucraina. Militarii erau în alertă, iar mii de tineri plecau din țară, înfricoșați că vor fi înrolați și trimiși pe câmpurile de luptă.

Și toate acestea se întâmplau după doi ani de pandemie, care a curmat vieți, a băgat spaima în mulți dintre noi și a izolat lumea, făcând-o să fie și mai rece, și mai distantă.

Au urmat câteva luni în care toți erau preocupați de refugiați, care veneau și veneau, cerând adăpost și ajutor. Aveai impresia că au dispărut celelalte probleme și griji… toți erau axați pe refugiații din țara vecină.

Cu toate durerile a căror martor eram și provocările prin care treceam, trăiam o bucurie aleasă: toți s-au mobilizat să-și ajute aproapele aflat în nevoie. Amintindu-mi de părintele Ioan Florenski, unul dintre personajele romanului „Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija, care, după ce era scos din carceră, zicea „Binecuvântată să fii, închisoare! Pentru că tu m-ai ajutat să găsesc drumul cel mai scurt către Atotţiitorul”, îmi venea să strig: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru acest război!”. Pentru că prin el s-au cutremurat sufletele și semenii noștri și-au amintit de esența lor divină. Și eu am fost martor la această minune!

Când să ia cineva în casă pe un străin și să-i ofere tot ce-i mai bun? Când să meargă cineva tocmai până la graniță cu blidul de mâncare caldă și să-l ofere unui trecător? Când să mai vezi umplute depozite cu tot felul de bunuri pentru refugiați? Când să vezi pe cineva oferind ultimul bănuț de dragul unui om aflat în necaz?

Am simțit că mulți s-au retrezit la viața adevărată, și-au deschis sufletul pentru aproapele, și-au manifestat mila… n-au rămas indiferenți.

Înseamnă că nu suntem morți, mai trăim duhovnicește! Știm să împărtășim durerea, să fim alături de cei care se află în diverse nevoi!

Se zice, printr-un proverb, că prietenul sigur se cunoaște în împrejurări nesigure. Să fim și în continuare cu inima plină de dragoste și de compătimire, să răspundem nevoii și scârbei aproapelui. Fie ca toate durerile, împrejurările nesigure prin care trecem să ne apropie unul de altul și de Dumnezeu. Să simțim dragostea, unica ce ne unește!

Preot Octavian Moșin