Învăţătura despre învierea trupului este una de cea mai mare însemnătate şi ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinţei. Necredinţa întru înviere răzvrăteşte toată viaţa noastră, o umple cu mii de răutăţi şi duce totul în neorânduială. Din contra, credinţa întru înviere ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă să fugim de rău cu toată îngrijirea şi toate le umple cu linişte şi pace.

Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală de faptele sale, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte numai în viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de fapta bună. Şi cum ar putea el face altfel, când nu nădăjduieşte la nici o răsplătire? Dar el nu se va înfrâna nici de la fapte rele, fiindcă nu aşteaptă nici o pedeapsă pentru nelegiuirile sale, ci se va deda poftelor şi patimilor şi va stărui în toate felurile de păcătoşenie.

Însă cine este convins de judecata cea viitoare şi totdeauna are înaintea ochilor săi această judecată înfricoşătoare, împreună cu neînlăturata dare de seamă şi hotărârea judecăţii, care nu se poate schimba, acela va încerca în tot chipul a se îndeletnici în înfrânare, în blândeţe, în milostenie, în dragoste faţă de aproapele şi în toate celelalte fapte bune, fugind cu îndrăzneală de relele lumii acesteia.

Credinţa în înviere este totodată şi cea mai mare mângâiere în suferinţă, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte deseori despre înviere, spre a încuraja pe luptătorii lui Hristos în ostenelile şi în pătimirile lor: „Noi ştim că, de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (II Corinteni 5, 1).

Preot Octavian MOŞIN

„Altarul Credinţei”, Nr. 9, 2009