Se simte adierea Învierii Domnului. Şi natura e legată de rugăciunile Bisericii. În aceste clipe ne amintim de protopărintele nostru Adam, cel izgonit din rai. Cât de bine ne era dacă nu cădea ispitei! Şi dacă întru Adam toţi mor, cei care se încred întru Hristos – Înviază.

Adam nu a postit, nu a ascultat şi nu s-a pocăit, de asta a fost dezbrăcat de haina luminoasă, şi-a văzut goliciunea, s-a ruşinat, s-a ascuns… apoi a fost izgonit din cele sfinte. Adam şi Eva erau îmbrăcaţi în lumina virtuţilor şi nu vedeau că sunt goi. Aveau haină de lumină. Aşa este şi omul în stare duhovnicească, e plin de lumină, este senin şi în preajma lui Dumnezeu.

Fie ca prin această perioadă de postire să depăşim omul trupesc. Să nu postim pentru talie, ci pentru suflet. Nevoinţa şi rugăciunea sunt în stare să ne ajute, să creştem un alt om, mai virtuos şi chiar sfânt. Însă aceste stări sau urcuşuri necesită a fi menţinute toată viaţa. Pentru că la un moment dat poţi fi sfântul sfinţilor, iar mâine păcătosul păcătoşilor.

Lucrarea duhovnicească necesită a fi una coaptă, încât să ne vedem păcatele noastre, să ne smerim şi să rămânem în nevoinţă până la ultima suflare. Lucrarea drăcească e ca un vârtej şi oricine poate cădea. Cel rău împiedică aprinderii candelei sufleteşti. De asta uneori creştinii rămân reci, formalişti, fără râvnă…

Să (re)aprindem candela sufletelor noastre, iar după eforturile postului să vedem şi să simţim că pâlpâie ceva în noi. Să dobândim acest dor după Dumnezeu şi viaţa va fi plină de sens.

Preot Octavian Moşin