Cum depășim frica de boală? (II)

Zilele acestea, într-o discuție, o femeie simplă de la țară, care crește și educă cinci copii, mi-a spus printre altele că tot omul este frumos asemenea unui măr, însă nu știm ce este înlăuntrul lui.

Se întâmplă adesea să cunoaștem oameni frumoși, inteligenți, plini de idei, însă îi descoperim atât de slabi și bolnavi duhovnicește, încât nu vor și pe alocuri chiar nu mai sunt în stare să facă ceva, deoarece îi macină gândurile, neliniștea, neîncrederea… frica.

Trăim prea monoton. Dispare curiozitatea și pofta de a căuta, de a cunoaște ceva, pentru că sistemele de căutare „știu totul”. Avem impresia că totul se rezolvă doar cu bani. Credem că știința și-a atins apogeul și medicina face minuni, dar în clipa căderii noastre în boli și neputințe descoperim cât de neputincioși și limitați suntem în realitate.

Acest val pandemic a demonstrat încă o dată slăbiciunile noastre, a celor care ne încredem exagerat de mult în propriile forțe sau în cele ale progresului, inclusiv cel medical.

„Este foarte primejdios pentru ostaș să-și pună nădejdea în el însuși, căci atunci războiul e ca și pierdut. Să se golească pe sine, ca și cum în inima lui ar fi nimicnicie, și atunci harul cel de viață făcător va crea totul din acea nimicnicie”, ne spune Sf. Teofan Zăvorâtul.

De rând cu slăbirea credinței oamenilor, asistăm și la lipsa nădejdii întru ajutorul Celui de Sus.

„Necredinciosul este foarte nefericit, întrucât nu are nădejde, care este tovarășul necesar pe drumul lung al vieții. Este nefericit fiindcă nu are iubire de oameni și fiindcă este lipsit de frumusețea icoanei Creatorului, pe care o descoperă credința.” (Sf. Nectarie de Eghina).

Iar pentru că sufletul râvnește la fericire, revenim la credință, nădejde și dragoste în trăirea noastră creștinească, care ne fac puternici, rezistenți și, în același timp, smeriți. Totodată, ne ajută să privim în jur și la aproapele prin prisma dragostei divine.

„Să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în nici unul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară mulţime de prieteni şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul, atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul iarăşi se va înălţa” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Să rostim în toate clipele vieții noastre această scurtă rugăciune: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt: Treime Sfântă, slavă Ție!”.

 

Preot Octavian MOȘIN


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Arhiva

Înscris în


Resurse


free counters