Biserica a consacrat o zi în săptămână pentru pomenirea morților. S-a ales ziua de sâmbătă în amintirea Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt și în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți.

Câteva sâmbete din anul bisericesc sunt consacrate pomenirii generale a morţilor. În zona noastră s-a încetățenit și pomenirea din sâmbăta dinaintea prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir.

Această practică vine din spațiul slav, fiind legată de Bătălia de la Kulikovo, purtată între armatele Hoardei de Aur sub comanda lui Mamai și diferite principate ruse unite sub Cneazul Dmitri Donskoi. Bătălia a avut loc la 8 septembrie 1380 pe Câmpia Kulikovo, în apropiere de Don și a fost câștigată de ruși.

Înainte de luptă cneazul a fost binecuvântat de către Sf. Cuviosul Serghie de Radonej, încredințându-i doi monahi, Andrei și Alexandru, care au căzut pe câmpul de luptă împreună cu alți circa 250 de mii de ostași.

Victoria din această luptă a dus la slăbirea puterii mongole și a constituit un pas important spre proclamarea independenței Cnezatului Moscovei și, ulterior, la formarea statului rus modern.

La revenire după luptă, în Lavra ”Sf. Treime” s-a săvârșit slujba de pomenire a ostașilor căzuți pe câmpul de luptă. De atunci pomenirea ostașilor era săvârșită în fiecare an, ulterior stabilindu-se sâmbăta dinaintea pomenirii Sf. M. Mc. Dimitrie, protectorul spiritual al cneazului Dmitri Donskoi (cinstit și el ca sfânt la 19 mai/1 iunie).

În sâmbăta dinaintea Sf. Dumitru au început să fie pomeniți toți creștinii dreptmăritori trecuți la Domnul, în special cei care au pătimit pentru credință.

În spațiul românesc această sâmbătă este numită „a moşilor de toamnă”, săvârșindu-se în ultima sâmbătă a lunii octombrie.

Această pomenire de toamnă a celor adormiți este de origine destul de veche, de prin secolul al IX-lea, fiind amintită la Mănăstirea Studion din Constantinopol.

Pr. Octavian Moșin