E foarte greu să depăşeşti condiţia telurică. Te trezeşti în fiecare dimineaţă, trebuie să îţi faci toaleta, să iei dejunul şi să mergi la muncă pentru a câştiga un ban, pentru a-ţi asigura un trai decent. Acesta este pul­sul vieţii în jungla de oţel, sticlă şi beton. Şi totuşi ceva nu ajunge, sufletul este neîmplinit pentru că are nevoie de hrană spirituală pe care cele materiale nu o pot oferi.

Cum peştele nu poate trăi fără apă, iar vietăţile pământului fără aer, aşa şi creştinul nu poate trăi în afara Bisericii, care trebuie percepută ca un organism viu. Mulţi dintre noi conştientizează acest lucru, însă preferăm să trăim în temniţa grijilor pământeşti, considerând-o loc ales. Cu toate că ne dăm seama de greşeala pe care o facem, cu toate că simţim un acut disconfort spiritual, nu putem sau, mai bine zis, nu vrem să ieşim din temniţa pe care singuri ne-am construit-o. De cele mai multe ori se întâmplă aşa cum spune vorba înţeleaptă din popor: „Între vorbă şi faptă e o mare prăpastie” – amânăm şi tot amânăm, în fiecare zi minţindu-ne pe noi înşine că „de mâine” to­tul va fi altfel, iar acel „mâine” aşa şi întârzie să vină.

Într-adevăr, drumul de la lumesc la sacru este unul deloc uşor, însă acest lucru nu trebuie să sperie pe nici un om cu frică de Dumnezeu: cu cât drumul este mai îngust şi mai anevoios, cu atât răsplata nevoinţei noas­tre va fi mai mare, însă cel mai important lucru pe care trebuie să-1 ţină minte fiecare creştin dornic de a face o schimbare radicală, revoluţionară chiar în viaţa sa, este faptul că Dumnezeu ajută şi întăreşte pe cel ce vine după Sine.

Ispitele sunt mari, cea mai mare dintre ele fiind iluzia că odată intraţi în Biserică, ne vom pierde liber­tatea, că vom fi „legaţi” de această instituţie şi de în­văţăturile pe care le propagă, că vom deveni nişte zombie habotnici. Cât de mare este rătăcirea noastră când credem astfel de lucruri, oare Biserica lui Hristos nu este libertatea însăşi? Oare nu lasă Mântuitorul pe fiecare să aleagă şi să decidă asupra căii pe care vrea să o ia? Oare Fiul lui Dumnezeu nu S-a jertfit pe Sine pentru a scoate omenirea din robia păcatului?

Când gândim că Biserica „încarcerează” creştinii, înseamnă că noi suntem încarceraţi de lumea aceasta şi de stăpânul ei. Odată ce ne-am dat seama de acest lu­cru nu trebuie să facem nimic altceva decât grabnic să alergăm cu lacrimi de pocăinţă la biserică şi să cerem iertare Tatălui pentru laşitatea şi îndoiala noastră.

Să nu uităm un lucru – cele lumeşti trec ca pulberea purtată de vânt, toate bogăţiile pământului şi toată sla­va lumească se spulberă într-o clipă şi nu rămâne nici amintirea lor. Iată de ce trebuie să ne axăm atenţia şi să ne concentrăm spre dobândirea bogăţiilor celor nepieritoare, a bogăţiilor cereşti, pe care Atoateiertătorul şi Bunul Dumnezeu le-a rânduit pen­tru copiii săi credincioşi; pentru a le căpăta nu se cer prea multe de la noi, trebuie doar să vrem să fim ai Bisericii, iar mai departe Tatăl cel Ceresc se va îngriji ca să ne dea răbdare şi putere, doar dacă ne vom dori sincer aceste lucruri.

Fie ca Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos să ne ocrotească şi să ne călăuzească pe calea mântuirii.

Preot Octavian MOȘIN