În aceste zile ne întoarcem, cu gândul și cu pașii, spre cei care nu mai sunt printre noi. Ne adunăm lângă morminte, ducem flori, aprindem lumânări și, în felul nostru, încercăm să păstrăm legătura cu ei, împărtășind bucuria Învierii.

Frumoasă tradiție, și merită s-o transmitem urmașilor. Dar să nu uităm că cei plecați la Domnul nu au nevoie de zgomot, nici de prisosință, cu atât mai puțin de lucruri făcute din obișnuință sau din dorința de a arăta ceva în fața altora.

De multe ori, ne preocupăm mai mult de ceea ce se vede și mai puțin de ceea ce contează cu adevărat. Iar pentru cei plecați, adevărata noastră grijă se arată în rugăciune sinceră și în milostenie făcută din inimă.

Pomenile pe care le dăm nu sunt un gest exterior, ci o formă de iubire dusă mai departe. Ele au rost atunci când sunt însoțite de smerenie, de discreție și de gând curat – nu din obligație, nu din comparație, nu din prisos, ci din dorința de a face bine celor care au cu adevărat nevoie.

Poate că aceasta este chemarea acestor zile: să ne apropiem mai mult de cei plecați nu prin ceea ce arătăm, ci prin ceea ce trăim. Să-i pomenim în liniște, să ne rugăm pentru ei și să dăruim cu sens.

Pentru că, dincolo de toate, ceea ce ajunge cu adevărat la ei nu este ceea ce punem pe masă, ci ceea ce înălțăm din inimă.

Pr. Octavian Moșin