În Duminica Slăbănogului mă gândeam: ce ne lipsește nouă, oamenilor de astăzi, slabi în atâtea lucruri mari și mărunte?

Dacă ne raportăm la neputinciosul de la scăldătoarea Vitezda, care timp de 38 de ani aștepta și nădăjduia în vindecarea miraculoasă, ne lipsesc încrederea, smerenia, răbdarea fără cârtire…

O viață să fii imobilizat, ce poate fi mai dureros și mai nemilos?!

Iar dacă la această neputință trupească mai adăugăm și durerea sufletească pentru că nimeni nu-l ajutase în tot acest timp să intre în apă la vremea când s-ar fi putut vindeca?

Dar iată că vine însuși Hristos, îl vindecă și apoi îl îndeamnă să nu mai păcătuiască, să nu îi fie cumva mai rău.

La prima lectură ne vine gândul: poate fi ceva mai rău decât tot ce i se întâmplase deja acestui bărbat?

Poate! Să ajungi în slăbănogire sufletească, chiar dacă ești teafăr trupește! Iar cei care ajung neputincioși sufletește sunt cuprinși de frică, incertitudine, moleșeală… nedorință de a trăi.

Doar într-o săptămână au avut loc câteva cazuri de suicid, majoritatea în rândul adolescenților. Această tristă realitate ne arată odată în plus cât de slabi și vulnerabili suntem.

Încercăm să rezolvăm problemele, dificultățile… prin fuga din lumea aceasta. Dacă, aidoma slăbănogului, ne-am pune nădejdea în Dumnezeu, am înțelege că nu aceasta este rezolvarea, ușurarea la care vrem să ajungem. Curmarea vieții este prăpastia în care ne aruncăm și de unde nu mai avem șansa să revenim la lumină, să ne eliberăm de tot ce s-a pus ca o piatră pe suflet.

Dacă am face din când în când o revizie vieții noastre, am vedea că problemele și impasul în care ajungem își au rădăcinile în felul în care o trăim. Să tăiem rădăcinile dezordinii, ale stresului, ale revoltei împotriva Domnului și a celor din jur atunci când sunt încă firave.

„Simplificaţi-vă viaţa ca să se îndepărteze stresul,” ne îndeamnă și Sfântul Paisie Aghioritul.

Să aducem în suflet pacea și bucuria, iar celelalte se adaugă nouă!

Preot Octavian Moșin