Nu mai prețuim din ceea ce moștenim (I)

Am trăit prima duminică din Postul cel Mare, numită a Ortodoxiei, care ne duce cu gândul în veacul al IX-lea, când credința noastră triumfa asupra celorlalte învățături eronate. Au trecut mai multe veacuri până când doctrina creștină s-a cristalizat și au fost confirmate la nivel de imperiu advărurile de credință lăsate de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Ortodoxia a fost dată nu doar bizantinilor, ci întregii lumi, iar noi, urmașii unui „Bizanț după Bizanț”, moștenim întreaga cultură și spiritualitate ale acestei civilizații.

Totul a fost relativ bine până în veacul al XX-lea, când idealurile creștine au fost înlocuite cu cele maxist-leniniste, iar învățătura creștină inversată cu cea ateistă.

Îmi amintesc că acum un sfert de veac nu găseai un dicționar sau enciclopedie ortodoxă în vreo bibliotecă publică. În schimb, pe rafturile tuturor bibliotecilor erau din plin cărți cu educație atee, care se mai prăfuiesc și acum. Spre regret, și astăzi nu găsim prea multă literatură teologică sau religioasă.

Am considerat o adevărată comoară micul dicționar al tânărului ateist (cred că așa era intitulat), din care însușeam termenii de specialitate la anul întâi la facultatea de teologie, urmând să inversez textul (adică unde era prezentat contra să fie pro, și viceversa).

În familia în care m-am născut și am crescut nu s-a vorbit despre Dumnezeu, iar toată moștenirea noastră religioasă se limita la un colind sau urătură trunchiată, precum și la sfințitul cozonacului și altor daruri în dimineața Învierii Domnului.

Moșternirea și trăirea creștină o vedeam în monumentele vii – străbunicile Lizaveta și Mărioara, care se rugau, posteau, ne luau la biserică, vorbind și trăind cele duhovnicești.

Buneii și părinții n-au preluat decât rudimentar cele trăite de înaintașii noștri, iar noi, octombreii și pionerii de atunci, am fost crescuți și educați într-un alt duh, fără de Dumnezeu.

Cred că eram prin clasa a 6-a când începuse slujbele la imensa biserică din orășelul Drochia, de unde sunt de baștină. Era anul 1989. Obișnuiam să fac sport dimineața împreună cu tata, alergând spre pădurea din vecinătate. În zorii zilei îl salutam pe nenea Vasea Burlacu, care cu bicicleta se deplasa spre biserică. Atunci am fost curios să aflu de ce merge și se roagă în fiece dimineață, iar acesta mi-a lansat invitația și într-o dimineață stăteam la poarta dânsului pentru a merge la slujbă.

Am intrat în demisolul bisericii în construcție și am descoperit mai multă lume atentă la tot ce spunea preotul de pe amvon. Se mai zvârcoleau niște copii în jurul stranei. Căutam să găsesc pe cineva cu care să interacționez, însă nu era nici un cunoscut… aveam impresia că sunt în altă localitate… lumea era străină. Astfel, după câteva duminici, am renunțat de a mai merge la biserică, căci era ceva straniu, neclar… cumva neobișnuit și neactual.

Depăn aceste trăiri, pentru a constata că, la acea vreme, nici părinții nu m-au încurajat spre cele dumnezeiești, nici lumea creștină nu era atât de deschisă și atractivă pentru adolescenții de atunci.

A trebuit să mă frig cu păcatele tinereții ca deșteptarea spre biserică să vină abia în ultimul an de liceu. Și abia atunci am înțeles cât de profan sunt, că nu cunosc nimic din toată tradiția și învățătura noastră creștinească.

Într-adevăr, cu binișorul nu prea ne apropiem de cele sfinte, nu depunem un efort lăuntric. Urmează să trecem prin niște crize, căderi… pentru a ne deștepta sufletește.

 

(va urma)

 

Preot Octavian MOȘIN

One Response to “Nu mai prețuim din ceea ce moștenim (I)”

  • Capatana Gheorghe spune:

    Cu multă înțelegere și susținere.
    Cuvântați mai departe, că cuvântați din Inimă!
    Sărut mâina, Părinte Octavian!


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Arhiva

Înscris în


Resurse


free counters