Nu mai prețuim din ceea ce moștenim (II)

Acum douăzeci și cinci de ani eram student la teologie. Urmăream studenții din primele promoții. Erau dornici de a mărturisi credința, de a se hirotoni și a merge în parohii cu slujirea.

Eu, deși nu înțelegeam încă pe deplin ce se întâmplă în această instituție, avem siguranța că totul trebuie să fie exact așa, că mai târziu voi înțelege cu ce se „mănâncă” toate disciplinele predate și în ce constă practica liturgică.

Alta e problema că în timpul liber studenții teologi discutau tot despre cele lumești: modele de mașini, branduri de haine și încălțăminte, ceasuri, casetofoane etc.. Am înțeles atunci că și cei care pornesc pe calea credinței pot fi tentați de cele materiale și că cea mai grea luptă constă în a „omori” omul vechi, lumesc pentru a „învia” unul înduhovnicit.

Strămoșii noștri se trezeau odată cu găinile, apucau răsăritul soarelui și primul gând era la Dumnezeu, mulțumindu-i că au deschis ochii. Se bucurau de ciripitul păsărilor, de rouă, brumă, zăpadă și orice fenomen al naturii. Erau foarte liniștiți, nu se grăbeau și în toate se raportau la voia Celui de Sus. Păcat că ne-am depărtat de acest fel de a ne trăi viața.

Îmi amintesc de străbunicile mele, de la care auzeam mereu: „Ce pot să-ți zic, toate sunt date de sus… Toate-s cu voia Domnului… Noi suntem mici și nu știm nimic, Domnul le știe pe toate… Când vrei să faci ceva, gândește-te dacă îi place Domnului… Iată stau cuminte și aștept ceasul când mă va lua Dumnezeu.”

Din păcate, omul de astăzi trăiește în alte dimensiuni. Este cumva mai pământesc, iar în ultima vreme se scufundă într-o lume virtuală, deci iluzorie.

Și în această realitate pe care o trăim e atât de frumos să descoperi suflete care din pruncie gustă din cele dumnezeiești, care trăiesc dragostea creștinească și care sunt gata să se jertfească pentru Domnul și aproapele. Aceștia au păstrat din ce-au trăit înaintașii lor, având rădăcini bătrâne și vii.

Desigur, întâlnim și dintre cei care au descoperit singuri „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), deci pe Hristos. Dar, oricum, e mult mai greu să apuci pe acest drum binecuvântat, dacă nu ai apucat de la cei care te-au format, de la înaintașii pe care i-ai prins în viață.

Observ și altă realitate.

Majoritatea suntem rebeli până la o vreme, neacceptând regulile, principiile, sfaturile și chiar obiceiurile părinților și ancestralilor noștri. Încercăm să venim cu ceva nou, cu alt duh. De altfel mulți credincioși ne mărturisesc această tristă realitate: nu mai merg copiii și nepoții la biserică, nu vor să postească, nu vor să audă de rugăciune ș.a.m.d. Asta e drama multora care au apucat drumul cel bun, însă nu sunt susținuți sau încurajați de către odrasle.

Totodată, am observat minunea ce se întâmplă atunci când pleacă înaintașii noștri – rebelii de altădată încep a-i imita și le calcă pe urmele bune și binecuvântate.

Chiar zilele acestea o doamnă îmi mărturisea că după ce a plecat mama în lumea drepților a început să gătească colivă, să meargă la cimitir, să înalțe rugăciuni ș.a.

Astfel, chiar dacă cei care ne moștenesc nu ne urmează imediat și întocmai în credință, tradiții și în alte lucruri bune, să le vorbim, să le cultivăm ce credem că este important și la sigur multe se vor întipări în conștiința lor. Apoi nici nu știți cum va veni vremea și vor face cu multă râvnă cele moștenite.

 

Preot Octavian MOȘIN


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Arhiva

Înscris în


Resurse


free counters