În vechime se spunea că toate drumurile duc la Roma, iar un creştin ar spune că toate strădaniile pământeşti ar trebui să ne facă vrednici de Înviere.

Cei de demult conştientizau realitatea că fără de Dumnezeu nu putem face nimic, iar toată nădejdea s-o punem în Domnul. „Nu mai nădăjduiţi în omul cel muritor, în nările căruia nu este decât o suflare! Oare, ce putere are el?” (Isaia 2, 22).

Sărbătoarea Învierii nu poate fi înţeleasă, dar şi mai puţin trăită, dacă nu parcurgem acelaşi drum cu Mântuitorul. Când anul bisericesc se înscrie în preocupările şi trăirile noastre, atunci şi praznicul Învierii devine sărbătoarea sărbătorilor şi sensul vieţii noastre.

Problema multora din zilele noastre e că trăiesc rupţi de realitatea Învierii. „Noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi.”, mărturisea Părintele Alexander Schmemann. Or, ar fi bine să conştientizăm realitatea că: „Toată istoria creștinismului nu este altceva decât istoria unei singure și unice minuni, a minunii învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creștinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire.” (Sf. Iustin Popovici).