Sociologia creştină a lui Alexandru S. Sturza

In the article the author researches the sociological concepts of the Bassarabian philosopher of the European scale Al.S. Sturza (1731-1854). The main work of his researches was Studies on the fundamental laws of the society and the human institutions, written by Al.S. Sturza in 1812 and published in 1813, that is before the execution of the principal work of the sociology’s parent A. Comte Course of positive philosophy. The article presents the topicality of Al.S. Sturza’s development of the scale of values of the four fundamental laws of the society functionality and development: the law of needs, the natural law, the positive civil law and the revealed law, which subordinates the first three ones.

The author shows that through the respective work Al. S. Sturza did not only lay the theoretical foundation of our sociological science, but also founded the first Christian sociology.

Sociologul român Ilie Bădescu consideră cu temei că Al.S. Sturza este „primul sociolog european şi creştin” (opera acestuia datează din 1813, după cum aflăm de la editorul său care i-a publicat manuscrisele abia în 1858, opera însăşi fiind închegată înaintea publicării cursului de Filozofie pozitivă a lui A.Comte, considerat întemeietorul sociologiei) [1]. În viziunea lui Sturza – realul urcă şi coboară o scară prin care se sintetizează legile ce guvernează acest proces de ascensiune şi declin. Asupra procesului legic pare să-i fi atras atenţia părintele teologiei mistice medievale Dionisie Areopagitul (sec.V-VI), care considera că întregul Univers vizibil şi invizibil este supus unor ordini sacre, care acordă locul ce-l merită după gradul lor de perfecţiune, tuturor fiinţelor destinate îndumnezeirii. Acest ansamblu este pus în funcţiune printr-o mişcare de flux şi reflux, dela Dumnezeu spre Dumnezeu, printr-un proces descendent, apoi ascendent pentru om: încarnarea, apoi convertirea şi îndumnezeirea [2].

Ideea de a evidenţia o scară a legilor în cele ce există îi aparţine lui Al. Sturza. A fost realizată această idee în lucrarea Eseu despre legile fundamentale ale societăţii şi instituţiile umane prin elaborarea tabloului celor patru legi ale societăţii: legea nevoilor, legea naturală, legea civilă pozitivă şi legea revelată sau supra­na­turală. Iată cum le descrie filosoful nostru: „Legea nevoilor împinge oamenii să se reunească spre a şi le satisface; legea naturală îi învaţă să-şi modereze nevoile pentru a rămâne uniţi” [3]. „Legea revelată, darul preţios al bunătăţii supreme, vine să împlinească opera legii naturale şi să-l lămurească pe om cu privire la evantaiul întreg al datoriilor sale. Legea naturală unificată cu cea a nevoilor ne face cetăţeni ai acestei lumi, legea revelată, în chip adăugat, garantează accesul spre o lume mai bună. În fine, legea civilă pozitivă, care trebuie să aibă ca bază legea nevoilor mutuale şi ca margini imuabile legea naturală şi legea revelată, vine să pună acoperişul edificiului existenţei noastre sociale; această lege se va modifica după climate, timpuri, cir­cumstanţe şi locuri” [4]. Să ne oprim asupra manifestărilor fiecăreia dintre legile enumerate.

a)  Legea nevoilor

Al.Sturza consideră că legea nevoilor „stabileşte reciprocitatea între oameni; uneşte sexele, îi învaţă cul­tura pământului, vânătoarea şi domisticirea. Ea inspiră tuturor aceleaşi tipuri de nevoi, dar oamenii fiind înzestraţi cu forţe inegale” [5], devin prin această lege inegali. Legea nevoilor este compatibilă cu „inegalitatea nevoilor şi a forţelor”. Al.Sturza aduce exemplul cu legiuitorul spartan, când acesta s-a inspirat doar din legea nevoi­lor, instaurând tirania – singurul regim politic capabil să-i menţină pe cei mânaţi de dorinţe dezlănţuite de patimi, oarbe pasiuni şi plăceri fără măsură.

O societate care absolutizează legea nevoilor, de regulă, împărtăşeşte fie ideea satisfacerii instinctelor, nevoilor biologice, fie ia o formă mai sofisticată – materialismul economic. Într-o asemenea societate, după cum menţionează Al.Sturza, va lipsi libertatea manifestărilor forţelor creatoare ale lumii, deoarece va lipsi orice apel la sursele spirituale ale vieţii acestuia. Singura şansă pe care şi-o poate acorda sieşi o comunitate socială, bazată pe realizarea legii nevoilor, este aceea a civilizaţiei, deoarece aceasta este menită pentru trup, şi nu pentru suflet. Pentru suflet omul – de unul singur sau în comunitate cu alţii – creează culturile: religioasă, ştiinţifică, filosofică, artistică etc. E de prisos să le căutăm pe acestea la spartani.

Pentru om însă legea nevoilor este consecinţa căderii în păcat, ea nu ţine de natura lucrurilor aşa cum sunt ele de la Creator. Eaîşi găseşte exprimarea în trebuinţe şi dorinţe nefireşti, dezlănţuite sub forma pasiunilor oarbe, a plăcerilor fără măsură, a orgoliului şi desfrâului. Tabloul vizual al rezultatelor manifestării legii nevoi­lor îl găsim oglindit în datele statistice. Adevărata natură a lucrurilor create începe a se dezvălui prin legea naturală. Astfel Al.Sturza evidenţiază o dualitate între natura firească a omului ca făptură creată şi natura lui nevoită, care este consecinţa căderii lui în păcat. Adică, legea nevoilor relatează despre natura nefirească, păcătoasă, deformată a omului, pe când legea naturală ne vorbeşte despre firea autentică a omului creat de Dumnezeu. Legea nevoilor va persista ca un rău inevitabil la scara celorlalte două legi: naturală şi civilă. Omul a fost capabil de păcat, dar este incapabil să-l anuleze complet fără ajutorul lui Dumnezeu. După cum menţiona Nichifor Crainic, „din punct de vedere antropologic, păcatul e iremediabil; aşa se explică de ce pentru atâtea religii şi sisteme filosofice păcatul, – adică răul în ordinea morală, eroarea în ordinea cunoaş­terii şi urâtul în ordinea estetică, – a fost considerat ca un principiu constitutiv al vieţii” [6].

Impus de legea nevoilor, omul simte necesitatea de a se hrăni, de a se împerechea etc. Dar ar fi o greşeală să nu observăm şi prin aceasta să neglijăm faptul că este în natura, în firea omului în acelaşi timp să mani­feste sentimente de tandreţe conjugală, de dragoste paternă şi filială. Aceste două momente coexistă în fiinţa umană. Chiar şi comunităţile sociale – la toate nivelurile lor structurale – au apărut nu în baza legii nevoilor, ci în baza celei naturale. Lumea omului prin natura ei se deosebeşte calitativ de lumea nevoilor animalelor. Omul, rătăcind prin abaterea de la natura sa creată de Divinitate,  a nimerit în lumea nevoilor. Legea naturală indică limitele firii omeneşti puse de Creator, încălcarea acestor limite duce la dezlănţuirea legii nevoilor. Dar, în acelaşi timp, prezenţa în om a legii naturale îi indică prin ea semnul orientării spre revenire la firesc în dez­vol­tarea sa. Astfel, prin legea naturală, omul nu e doar fiinţă captivă a legilor nevoilor, ci şi fiinţa potenţial graţiată de Divinitate. Iată esenţa înlănţuirii, în viziunea lui Al.S. Sturza, acestor două legi şi necesităţi urmării de către om a legii naturale.

b)  Legea naturală

Legea naturală, în semnificaţia folosită de Al.Sturza, ne vorbeşte despre însuşiri ale vieţii individuale sau colective ale omului, imprimate de Dumnezeu. Omul nu este doar o simplă fiinţă hărţuită de nevoi, care ar rămâne în robia acestora. Dacă şi-ar urma doar nevoile materiale, biologice, el ar degrada şi mai mult. Însă „planul înzestrărilor sale îl înalţă fatalmente peste scara nevoilor, iar prezenţa, prin însăşi fiinţa lui, a unor asemenea daruri în structura existenţei ne avertizează deja că în textura a tot ceea ce există intervin forţe, energii suprafireşti” [7]. Prin caracterul dăruit al omului se realizează colaborarea omului cu Dumnezeu, adică a modului teandric, divino-uman de existenţă, după cum afirma N.Crainic. Pentru Dumitru Stăniloae „modelul desăvârşirii teandrii îl avem în Iisus Hristos în care natura dumnezeiască şi omenească sunt unite într-o singură persoană” [8].

Această conlucrare are la temelie darurile cu care a fost înzestrat omul de Dumnezeu Creatorul. Însă con­diţia oricărei creaţii, cu atât mai mult a celei divine, este libertatea şi iubirea. Din marea dragoste pentru crea­tura sa, Dumnezeu şi-a înzestrat omul creat cu însuşirile sale spirituale: iubire şi libertate. Abătându-se de la firea sa originară prin libertatea ce o deţinea, omul şi-a profanat firea, căzând în păcat, dar aceeaşi fire îi păstrează şansa reîntoarceriila Dumnezeu. Dupăcum menţiona Dionisie Areopagitul, „iubirea lui Dumnezeu este forţa motrice, modalitatea de manifestare şi de recunoaştere a Lui: cerc etern, care îşi are originea în Bine şi se întoarce în Bine” [9]. Acest dar, manifestându-se într-un cerc etern prin fluxuri şi refluxuri: dela Dumnezeula om şi de la om la semenii săi şi înapoila Dumnezeu, îl face pe om nu doar slab, ci şi puternic.

Plasat într-un Univers infinit al cărui centru se află pretutindeni şi nicăieri, suspendat între cele două prăpastii: a infinitului şi a neantului, omul nu se simte, datorită înzestrării sale divine, părăsit în această lume. Deşi „omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie cugetătoare” [10], care-şi poate descoperi esenţa creştină. Omul, ca făptură creată, se află sub legea naturală sau firească. Prin ea i se cere să fie ceea ce este prin făptură, nu altceva. Omului i se cere să fie om, calului – să fie cal, plantei – să fie plantă. Legea naturală sau a firii îşi găseşte confirmare în legea identităţii. Este suficient ca omul să dorească ceva care nu decurge din firea lui, ca să i se spună că el a încălcat legea firii – şi-a ieşit din fire, din firea creată de Dumnezeu. În asemenea cazuri, spunem că omul a intrat sub robia legilor nevoilor, care este opusă legii fireşti [11].  Adică omul nu poate fi lămurit pornind doar de la legea nevoilor, lege proprie lămuririi lumii animalelor. Această lege, împreună cu legea naturală, poate lămuri doar cauzele degradării, atunci când aceasta se produce. „Legea naturală şi legea nevoilor, precizează Al.Sturza, sunt anterioare stării sociale şi-i servesc drept bază/fundament. Ele derivă direct din căderea omului, căci amândouă rezumă o stare de imper­fecţiune” [12]. Abia cu legea civilă pozitivă şi cu legea revelată „se pune acoperişul înălţat în ceruri al exis­tenţei sociale, dovedind astfel că societatea nu poate fi, pur şi simplu, un dar natural, ci este, înainte de orice, o stare ivită prin acţiunea convergentă a legii pozitive şi legii revelate…” [13].

Dar cum conlucrează legea nevoilor/trebuinţelor cu legea naturală în cadrul naţiunilor? La această întrebare Al.Sturza răspunde că tot aşa ca şi la indivizi: „Trebuinţele unei naţiuni, spune el, sunt de diferite feluri, ele sunt reale şi artificiale, parţiale şi generale. Datoriile ei (ale naţiunii – n.n.) sunt de o îndoită natură. Ca un tot izolat şi distinct, cea dintâi datorie a unei naţiuni este de a nu se denatura şi de a rămâne ea însăşi. Ca parte dintr-un tot, datoria ei, să se supună impulsiunii universale şi de a merge în rând cu neamul omenesc” [14].

Al.Sturza ne sugerează că legea naturală nu este suficientă ca omul să-şi manifeste omenescul său – liber­ta­tea şi autonomia în baza puterii raţiunii sale. Asupra acestui moment se opreşte şi N.Crainic, care menţio­nează, pe bună dreptate: „Conceptul modern de autonomie a raţiunii vine din umanismul păgân, adică din încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii, formulându-i sau dictându-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care reproduce la infinit şi consacră păcatul lui Adam, căzut prin trufie în clipa când îl îmbăta iluzia înălţării prin propria-i natură” [15]. Bazându-se pe legea naturală, „lumea înainte de Hristos, continuă Nichifor Crainic, a gândit în această autonomie; lumea modernă, divorţată de Hristos, s-a întors la ea, reluând păcatul de la capăt. Neoumanismul, care şi-a făcut din ea principiul de temelie, crede că reînviază ideile greco-latine, când, în realitate, repetă tragica rebeliune adamică” [16]. Oricât ar părea de straniu, formula cea mai ridicolă, în viziunea lui N.Crainic, îmbracă principiul autonom în filosofia idealistă, „unde bietul individ cugetător e grav convins că el creează lumea, fiindcă începe s-o gândească” [17]. Împotriva unui neoumanism sau mai precis pseudoumanism îşi îndreaptă filosofia sa Al. Sturza prin ierarhia sau scara funcţională a celor patru legi, care prin legea civilă pozitivă şi legea revelată pune baza teoretică a umanismului său creştin.

c)   Legea civilă pozitivă

Filosoful nostru vede în legea civilă un produs firesc al dezvoltării omului, aflat sub grija ocrotitoare a lui Dumnezeu. El consideră că prin autoritatea oamenilor bătrâni şi înţelepţi şi prin arsenalul valoric al tradiţiilor a fost posibilă constituirea şi funcţionarea normală a societăţii. Respectul natural faţă de înţelepciune şi capa­citatea de a aplica în viaţă cuvântul înţelept, adică maxima şi pilda, aflată în acord nu doar cu raţiunea, ci şi cu sentimentele ruşinii şi smereniei, au fost printre cele mai importante surse spirituale umane ale apariţiei vieţii în comun a oamenilor. Dat fiind că aceste surse au apărut şi s-au constituit în familie – ele, în conti­nuare, au evoluat şi şi-au impus rolul şi în societate. Astfel înţelepciunea în legea civilă şi-a adus contribuţia la insta­u­rarea autorităţii, ruşinea în evoluţia ei s-a asociat cu respectul, iar smerenia cu împăcarea şi toleranţa. Acest moment i-a permis omului ca în acţiunile sale să apeleze din plin nu doar la raţiunea sa, ci şi la ele­men­tul afectiv sănătos al sufletului său. Ceea ce este foarte important, deoarece, după cum menţionează, pe bună dreptate, poetul latin preclasic Ennius (239-169 î.d.Hr.): „Un suflet bolnav greşeşte mereu, nu poate nici să rabde, nici să îndure până la capăt, nu încetează nici o clipă să dorească ceva” [18]. Iar a lăsa un suflet sănătos să ne vorbească prin inimă, ar însemna să ne situăm pe calea firească a creştinismului, deoarece, aşa cum afirmă filosoful şi teologul patristic Johanes Bonaventura (1217-1274): „Sufletul este creştin prin natura sa” [19], altfel spus – un suflet sănătos nu greşeşte.

Al.Sturza susţine în Eseul său că „societatea trebuie constituită… în aşa fel încât nici unul din membrii săi, oricărei clase i-ar aparţine, să nu fie nicioadată în nevoinţa/obligaţia de a încălca legea naturală pentru a-şi satisface nevoile” [20]. Prin urmare, societatea trebuie clădită în aşa fel, ca legea nevoilor să nu anuleze legea naturală ce ţine de firea omului, implantată de Dumnezeu. Astfel legea naturală îşi găseşte exprimare în com­ponenta spirituală a omului care se actualizează prin sentimente. Legea nevoilor însă, după cum s-a menţio­nat, se dezlănţuie uneori sub foma patimilor şi a pasiunilor oarbe. De aici reiese că sarcina guvernelor este, în convingerea lui Al.Sturza, să armonizeze legea nevoilor cu legea naturală în aşa fel, încât cel ce-şi satisface nevoile să nu fie nevoit să suprime înlăuntrul său omul firesc. „De exemplu, scrie filosoful noastru, un guvern care nu acordă funcţionarilor publici un salariu suficient pentru subzistenţă şi obligă pe aceştia la luare de mită, pentru a avea din ce să trăiască, acel guvern încalcă principiul fundamental al oricărei guvernări (armonia celor două legi) şi pune observanţa legii naturale în conflict cu nevoile fiecărui individ” [21].

Legea civilă e concepută ca o totalitate de coduri legislative, însăşi puterea executivă a statului. Esenţa ei e comentată de autor în unul din paragrafele lucrării sus-numite: ,,Unirea strânsă a tuturor indivizilor contra primejdiilor exterioare, inviolabilitatea rodului muncii fiecăruia, respectul şi supunerea la toate preceptele legii naturale consacrate, insuflate tineretului de către fiecare cap de familie în particular şi pedeapsa celor ce încălcau acest pact sfânt, dictat de necesitate –acesta a fost primul drept între oameni.

În această înţelegere se vedea limpede primii germeni ai codului politic, ai celui civil, ai codului moral şi religios, în sfârşit, ai codului penal – toate roade ale raţiunii şi experienţei umane, maturizate în curs de secole. Legea civilă a devenit moderator al legii trebuinţelor şi a dezvoltat principiile înnăscute ale legii naturale. Pe aceste trei temelii s-a clădit edificiul tuturor societăţilor anterioare revelaţiei” [22].

Legea civilă pozitivă, aflată ierarhic deasupra legii nevoilor şi legii naturale, se situează pe platforma menţinerii acestei scări a valorilor. Al.Sturza menţionează cu deplină convingere că „în caz de conflict între legea naturală şi legea nevoilor, legea civilă trebuie să fie moderator între ele şi să determine constant încli­narea balanţei în favoarea legii naturale” [23]. Umanismul creştin al lui Al.Sturza se bazează pe credinţa fermă că doar creştinismul e în stare să dea vieţii în comun a omului o nouă semnificaţie. Modelul divin omenesc capătă prin Iisus Hristos o nouă semnificaţie. Astfel el consideră că „răzbunarea – este nevoia imperioasă a omului care trăieşte sub legea nevoilor” [24] şi este străină firii omului, care este o fire dăruită de Dumnezeu omului preadamic. Abaterea de la această fire duce la rău şi păcat şi ca rezultat trebuie, în mod inevitabil, să urmeze pedeapsa. Al.Sturza menţionează că „dreptul de a pedepsi este… un depozit în mâinile autorităţilor publice. Principiul fundamental al codului penal universal trebuie să fie acesta: Pedeapsa trebuie să fie întot­deauna proporţională cu delictul; şi cum ţine de trebuinţa omului de a se apropia în instituţiile sale de vocea naturii, e necesar ca pedepsele civile, pe măsura pedepselor naturale, să fie mijloace de expiere a celui vinovat atâta vreme cât această metodă e compatibilă cu salvarea societăţii” [25].

d) Legea revelată

Legea revelată e luminată de credinţa religioasă, preferinţă având la gânditorul nostru doctrina lui Iisus Hristos. Nu există alte idei, consideră Alexandru Sturza, în afară de ideile religioase, care să fie universale prin fiinţa lor, indistructibile ca şi divinitatea, inepuizabile ca şi natura. Ele singure pot concilia interesele particulare cu interesul comun şi interesul unui oarecare popor cu cel al neamului omenesc. Ideile religioase au singure proprietatea de a mişca în acelaşi timp spiritul şi inima, imaginaţia şi judecata. Dragostea faţă de un Dumnezeu creator şi mântuitor a fost principiul generator al credinţei, al speranţei, umilinţei şi resemnării, – scrie Alexandru Sturza, şi vede în aceasta esenţa şi forţa legii revelate.

Legea revelată, expusă de filosoful nostru, e doctrina lui Iisus Hristos. Ca şi orice doctrină, ea presupune un legislator, o legislaţie şi o reuniune de indivizi care îi pun la încercare rezultatele. Pentru legislator există trei atribute: o justiţie nepărtinitoare, o profundă inţelepciune şi o vastă erudiţie. Legislaţia, scrie el în lucrarea Eseu desgre legile fundamentale şi instituţiile umane, de asemenea, trebuie să aibă trei însuşiri inseparabile: ea trebuie să fie justă, clară şi răspândită pe larg. Despre superioritatea legilor, eficacitatea lor, spune Alexandru Sturza în continuare, se poate trage concluzia, aruncând o privire asupra situaţiei unui popor. ,,Pentru a judeca despre perfecţiunea religiei creştine prin starea actuală a creştinilor, apoi, observă Alexandru Sturza, nu putem spune că a fost concepută o idee defavorabilă despre această doctrină sfântă, care nu este deloc amestecată în dezordinile morale ale societăţii. În China, de exemplu, dezmăţul contra naturii e condamnat prin religie” [26].

Dar caracterul sacru şi de neşters al legislaţiei lui Iisus Hristos, descoperă filosoful nostru, constă ,,în universalitatea principiilor sale, care sunt adoptate de toate popoarele, de toate timpurile, clasele, constituţiile. Religia lui Foh, observă Alexandru Sturza, e bună numai pentru China, cea a lui Brahma – numai pentru India. Legea lui Hristos e unica ce formează din nou fară a distruge, perfecţionează fară a zdruncina” [27].

Comparând diferiţi legislatori, propovăduitori, Alexandru Sturza spune în Eseul său, că egiptenii au avut multe legi foarte înţelepte, însă despotismul mereu învelit în mister, mândria naţională zeificată, excluderea oricărui sentiment de umanitate faţă de alte naţiuni au defavorizat legile lor. Minos, Solon, Lycurg, Pytagora, Zaleucus şi alţii au împrumutat din legile egiptenilor. Dar Minos şi Lycurg, menţionează Alexandru Sturza, jignea natura, Solon dădea dovadă de impreviziune, Numa Pompilius lua superstiţia drept religie, Muhamed propovăduia distrugerea, fatalismul şi desfătarea. Şi dacă diferite popoare au fost forţate prin circumstanţe să adopte învăţămintele legislatorilor lor, observa pe bună dreptate filosoful, ele niciodată n-au fost interesate în mod colectiv, nici obligate moral prin conştiinţa lor de a le păstra, a le menţine. Niciodată aceste diverse legislaţii n-au fost ratificate de inima omului ca codul moral şi religios al lui Iisus Hristos.

,,Dragostea faţă de un Dumnezeu creator şi mântuitor fu principiul generator al credinţei, al speranţei, umilinţei şi resemnării” [28] – serie Al.Sturza şi vede în această frază esenţa şi forţa legii revelate.

Al.Sturza face în continuare câteva afirmaţii foarte valoroase, pline de înţelepciune şi umanism: ,,Legislatorii anteriori Omului – Dumnezeu, spune el – recomandă dreptatea, cinstea, modestia, cumpătarea, pasiunea de glorie, dragostea de patrie – virtuţi fragile, imperfecte şi iluzorii atâta timp cât sufletele noastre nu vor fi în stare să regenereze la adevăratul lor izvor… Dreptatea fără dragostea faţă de aproapele tău, fără adoraţia unui răsplătitor nu este adeseori decât nedreptate. Modestia care nu e altoită defel la o umilinţă cerească nu e decât o curată ipocrizie. Cumpătarea fără curăţenia morală nu este decât o prudenţă vicleană şi fricoasă. Pasiunea de glorie fără dispreţul măririlor e o predispoziţie vinovată şi distrugătoare. Dragostea faţă de patrie fără milă frăţească devine un delir periculos, un instinct orb şi fară frâu” [29].

Prin cuvinte pornite din inimă şi cu un stil ales vorbeşte Alexandru Sturza atunci, când menţionează superioritatea şi perfecţiunea doctrinei lui Iisus Hristos faţă de alte coduri religioase. ,,Iisus Hristos singur edifica fără a răsturna, convingea fără a constrânge, dădea fără a cere, învăţa fără a dori să domine, atrăgea fără să seducă, suferea fără a se plânge, iubea pe cei care îl urau, salva persecutorii săi şi se sfârşi, în fine, pe crucea operei sublime a Răscumpărării. Anume el, anume acest legislator milostiv şi divin institui virtutea de căinţă, care-i separă remuşcările incurabile şi le îmbracă în vorbe dulci inexprimabile” [30].

La sfârşitul compartimentului Despre legea revelată Alexandru Sturza afirma că doctrina lui Iisus Hristos e mai mult decât justă, ea e milostivă, e mai mult decât clară, fiindcă e de o simplicitate extremă, ea cuprinde toată lumea, fiindcă ea nu devine sensul doar al unei persoane. Cu ajutorul mai multor exemple istorice savan­tul demonstrează că legea revelată e capabilă să organizeze un mare popor, să consolideze existenţa lui politică şi să-i dea energie, vigoare şi precumpănire necesară prosperităţii unui stat.

De valoare sunt şi tezele despre problema acordului legii revelate cu celelalte trei legi ce o precedă – a nevoilor, naturală şi civilă pozitivă. Autorul menţionează că dacă ea, doctrina lui Iisus Hristos, e o completare, o conecţiune şi un sprijin celorlalte legi, atunci e lesne de demonstrat că ea este baza principală a existenţei sociale, piatra de temelie a edificiului social, şi anume în combinarea celor patru legi sau mobile sociale, cum le mai numeşte filosoful, trebuie de căutat perfecţiunea guvernului.

Legea nevoilor în viziunea evanghelică o expune şi o reduce la trei fraze: ,,Tu vei câştiga pâinea ta în su­doarea frunţii tale”, ,,Omul va lăsa pre tatăl şi pre mama sa şi se va alătura la femeia sa” şi a treia: ,,Fiţi vicleni ca şerpii şi simpli ca porumbeii”.

Legea revelată, ne spune Alexandru Sturza, sancţionează preceptele legii nevoilor şi nu poate face mai mult nimic. Fiindcă instinctul maşinal al fiecărui individ e deja un resort destul de puternic şi influent, pentru a nu avea nevoie de o securitate străină. Însuşind aceste precepte şi aplicându-le cu chibzuinţă în viaţă, mai departe totul depinde de individ şi, desigur, de stat. Căci, ce-i trebuie omului mai mult pentru fericire, dacă ştie a munci bine şi cinstit, are o familie bună şi se poate apăra de rele. Rolul statului e să asigure locurile şi învoielile de muncă, să ajutoreze familiile şi să constrângă pe răufacători. E atât de simplu şi atât de greu de realizat.

Ispitit de sensul vieţii, omul  credincios îl va descoperi nu în înţelepciunea sofisticată, ci în Iisus Hristos. După cum va scrie cu spirit un secol mai târziu un continuator al lui Al.S. Sturza în promovarea umanismului creştin, şi anume Nichifor Crainic, doar ortodoxia ne învaţă că prin Iisus Hristos ni se arată calea şi ni se dă „energia spirituală cu care punându-ne în permanent acord putem să ne transformăm viaţa, ridicând-o pe culmile desăvârşirii” [31].

Cât priveşte legea naturală, principiul de dreptate şi nedreptate, sentimentele de devotament, de iubire faţă de oameni, de aproapele tău, de recunoştinţă etc., apoi toate aceste poveţe, menţionează Alexandru Sturza, au sancţiunea lor în legea revelată. Dar ea, această lege, le educă pe o treaptă de perfecţiune, pe care legea naturală nu le poate da. Ca recompensă a unei pietăţi filiale ea ne face să vedem în copiii noştri cetăţeni ai unei alte lumi, răscumpăraţi prin Sângele Domnului şi că noi putem să-i facem demni de veşnicie şi fericire.

Legea revelată exaltează sau temperează ideea de dreptate şi nedreptate, adică de corelaţie dintre unele fenomene din punctul de vedere al repartiţiei binelui şi răului între oameni, dintre muncă şi recompensă, act şi răsplată, crimă şi pedeapsă etc., după cum ideea de dreptate sau nedreptate poate aduce folos sau nefericire societăţii. Recompensarea sau ajutorarea deţine o datorie sub influenţa religiei, pedeapsa sau răzbunarea – lucru periculos şi deseori criminal – trebuie încredinţat unui singur Dumnezeu. Mila, compătimirea – calitate bună, dar inactivă – consideră Alexandru Sturza, legea  revelată o înlocuieşte cu  caritatea  pomana, binefa­cerea – virtute activă şi neobosită, recunoştinţa o leagă cu iertarea de jigniri, care cere pocăinţă. Legea reve­lată, conchide savantul, armonizează perfect cu legea naturală şi acolo unde ea pare o contrazicere, de fapt, ea purifică şi educă la culmea perfecţiunii.

Vorbind despre acordul legii revelate cu cea civilă pozitivă, Alexandru Sturza descoperă un principiu, conform căruia ori de câte ori această lege se distanţează de cea revelată, se comite o greşeală periculoasă. Aceasta se referă şi la crearea familiei ca bază a existenţei sociale, şi la ciocnirea, neconlucrarea între cele patru legi, şi la influenţa opiniei publice, căreia aici filosoful îi acordă o atenţie deosebită.

 Legea civilă pozitivă, chiar dacă se izolează de cea revelată, constată Alexandru Sturza, e nevoită de curând s-o regăsească pentru călăuză. Deseori ea se împotriveşte realizării celor mai sacre precepte ale legii naturale şi înăbuşă în inimile noastre, în felul acesta, părerea sa potrivită şi folositoare.

În concluzie, revenim asupra aprecierii date de Al.Sturza legii revelate, drept dar preţios al bunătăţii supreme, care vine să-l lămurească pe om cu privire la datoriile sale. Dacă legea naturală unificată cu cea a nevoilor ne face cetăţeni ai acestei lumi, atunci legea revelată garantează accesul nostru într-o lume mai bună. În acest fel, doar intervenţia acestei legi – dar al lui Dumnezeu şi jertfă a lui Dumnezeu Fiul – face posibilă mântuirea. Această lege-model a iubirii dumnezeieşti indică calea înălţării lumii de la nevoi/trebuinţe prin natura spiri­tuală spre divinitate. Nu în zadar pentru filosoful nostru „…Hristos însuşi este împlinirea acestei legi univer­sale prin întruparea dumnezeirii” [32]. În asemenea situaţie, Al.Sturza pe drept e calificat de specialişti „primul sociolog european” care creează „prima sociologie creştină”, prima „sociologie noologică”, adică a spiritului [33]. După cum menţionează, pe bună dreptate, sociologul român Ilie Bădescu, prin Al.Sturza „a fost dat ca sociologia să se nască pe lume ca „ştiinţă luminată”, ca o sociologie şi deci ca o cunoaştere a lumii prin ochii credinţei” [34].

 

Referinţe:

  1. Bădescu Ilie. Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme. Vol.1. – Bucureşti: Ed. Economică, 2002, p.126.
  2. Brosse Jacques. Maieştrii spirituali / Tr. de Liana Repeţeanu. – Bucureşti: Albatros, 1992, p.52.
  3. Stourdza A. de. Essai sur les lois fondamentales de la société et les institutions humaines…, p.26 apud Bădescu Ilie. Op. cit., p.129.
  4. Ibidem.
  5. Ibidem.
  6. Crainic Nichifor. Nostalgia paradisului. Ed. 2-a. 1942, reprodusă de ed.Moldova, 1996, p.5.
  7. Bădescu Ilie. Op. cit., p.126.
  8. Stăniloae Dumitru. Opera teologică a lui Nichifor Crainic: Studiu introductiv la: Crainic Nichifor. Nostalgia paradisului…, p.VIII.
  9. Citat după: Brosse Jacques. Op. cit., p 52.

10. Pascal Blaise. Măreţia omului // Pascal. Cugetări / Tr. de Gheorghe Iancu Ghidu. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1992, p.135.

11. A se vedea: Bădescu Ilie. Op. cit., p.130-131.

12. Citat după: Bădescu Ilie. Op. cit., p.129.

13. Ibidem, p.128-129.

14. Sturza Al. Priviri istorice asupra învăţăturii şi duhului Bisericii Ortodoxe: Făgăraşi: Tip. Ioan Lazăr, 1931, p.10-11.

15. Crainic Nichifor. Op. cit., p.8.

16. Ibidem, p.9.

17. Ibidem.

18. Munteanu Eugen, Munteanu Lucia-Gabriela. Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresielatină. -Iaşi: Polirom, 1996, p.25.

19. Ibidem.

20. Stourdza A. de. Essai sur les lois…, p.29 apud Ilie Bădescu. Op. cit., p.133.

21. Ididem, p.30, apud Ididem p.134.

22. Ibidem, p.31.

23. Stourdza A. de. Essai sur les lois…, p.23 apud Ilie Bădescu. Op. cit., p.137.

24. Ibidem, p.34, apud Ibidem, p.138.

25. Ibidem, p.35, apud Ibidem, p.137-138.

26. Essai sur les lois…/ Oeuvres posthumes…. – Paris: Dentu, 1861, p.46.

27. Ibidem, p.48.

28. Stourdza A. de. Essai sur les lois…, p.48.

29. Ibidem, p.48-49.

30. Ibidem, p.49.

31. Crainic Nichifor. Op. cit apud Stăniloae Dumitru. Op. cit., p.VIII.

32. Sturza Al. Priviri istorice…, p.147.

33. Bădescu Ilie. Op. cit., p.126.

34. Ibidem, p.138.

Prezentat la 18.06.2008

Octavian moşin

Catedra Filosofie şi Antropologie


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Arhiva

Înscris în


Resurse


free counters