„Văzând, nu văd, fiindcă păcătuiesc…”

Cu aceste cuvinte plânge Sf. Efrem Sirul în rugăciunile sale, înțelegând că postul ne deschide ochii sufletului.

Numai eliberându-ne de povara păcatelor, de greutatea de pe suflet, altfel respirăm, altfel privim lucrurile, altfel ne uităm unul în ochii altuia…

Mă conving a nu știu câta oară de adevărul gândului: „Nu păcatul, ci lipsa de pocăință umple iadul de suflete nemuritoare și raiul e plin de păcătoși cu lacrimi în ochi”.

Pentru a conștientiza starea păcătoasă e nevoie mai întâi să acceptăm invitația Bisericii la rugăciune. Să venim, să stăm cuminți și să ascultăm. Și nu cred că cineva poate rămâne indiferent la Canonul Sf. Andrei Criteanul, care este un adevărat monument de pocăință. Nu cred că este cineva care nu și-ar pune fireasca întrebare: „Cine sunt?”, raportat la atâtea personaje din istoria biblică, dar mai cu seamă la Hristos. Oare se reflectă sau se vede în chipul meu Dumnezeu?

Doar prin dobândirea ochilor duhovnicești devenim reali, maturi și doar astfel pornește pocăință ca o luptă nevăzută.

Ne îndeamnă și părintele Iustin Pârvu: „Măi, învață-te să vezi numai ce-i bun în om!”

Iar postul pornește de la lucruri elementare: „să nu ne mâncăm unul pe altul” (Mitropolitul Vladimir Sabodan) și să „stingem văpaia patimilor” (Părintele Arsenie Boca).

Problema multora este că nu găsesc nici cinci minute pentru Dumnezeu, pentru reculegere, pentru sufletul însetat de sfințenie și pace.

Scuza e una și aceeași: „Nu am timp!”. Nimic mai fals, or pentru multele și măruntele lucruri timp totdeauna se găsește.

Dar, ne atenționează părintele Constantin Sârbu: „Timpul trece repede, este scump. A trecut o clipă, au trecut două, ai făcut pași spre mormânt. Cu timpul care a trecut nu te mai întâlnești. Folosiți timpul în folosul sufletului vostru, pentru viața de dincolo, nu-l pierdeți cu lucruri care nu ajută sufletul. Nu vă irosiți viața. Ea ne este dată spre desăvârșirea sufletului pentru veșnicie. Și chiar cele necesare pentru trup, ori de mâncați, ori de beți, în Domnul să le faceți, după cuvântul Sf. Ap. Pavel”.

De ce nu ne ajunge timp pentru rugăciune, pentru fapte bune, pentru părinți… pentru Dumnezeu? Pentru că tot timpul ni-l fură distracțiile, pălăvrăgeala, lenea… judecata.

Și nici nu ne dăm seama că devenim cu fiecare zi tot mai ieftini, irosindu-ne viața pe nenumărate lucruri mărunte, de foarte multe ori – de nimic.

Să dăm câteva clipe Domnului. Și-n aceste momente să ne dăruim cu tot sufletul. Asta așteaptă Cel de Sus.

Nu mergerea la anumite biserici, aducerea unor anumite daruri sau aprinderea unui anumit număr de lumânări, așezate într-un anumit fel, este ceea ce ne ajută și ne salvează. Dacă noi evităm a ne aduce pe noi înșine dar lui Dumnezeu, prin schimbarea vieții noastre în bine, toate celelalte daruri ale noastre sunt respinse și toate sunt numite de Mântuitorul «urâciunea pustiirii în locul cel Sfânt.” (Părintele Nicodim Măndiță).

Să ridicăm ochii spre Cer, să ne revenim din gârbovirea noastră duhovnicească și vom ieși din întunercul și mocirla în care adesea sălășluim.

Preot Octavian MOȘIN


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Arhiva Video

Arhiva

Înscris în


Resurse


free counters