Viața este un mers spre cele sfinte (impresiile unui pelerinaj la câteva mănăstiri din Republica Moldova)

Omul de astăzi este dornic de liniște. În special, viața din urbe e plină de tumult. Abia de aștepți zilele libere să evadezi spre un cătun și să (re)descoperi natura, în toată splendoarea ei.

Așa s-a întâmplat acum o săptămână, profitând de ocazie, am pornit într-un pelerinaj la sfintele așezăminte din nordul republicii. Am adunat o echipă de circa 20 de persoane și cu gândul să scăpăm un pic de griji și de năduf, ne-am îndreptat spre mai multe locuri sfinte, îmbibate de rugăciune și pline de vlagă pentru sufletele noastre atât de însetate.

Era ziua Sf. Duh și am simțit cum Dumnezeu lucrează atât de minunat, încât pe toate le rânduiește mai bine decât suntem în stare să le planificăm. Cu binecuvântarea Preasfințitului Siluan de Orhei, am poposit la Mănăstirea Curchi, fiind una dintre cele mai impunătoare construcții, prin Catedrala Nașterii Maicii Domnului. Aici s-a muncit mult în ultimii ani și s-au implicat mii de oameni de bună credință, ca acest sfânt așezământ să fie scos din ruine. Părintele arhimandrit Iov, a depănat file de istorie de la întemeierea mănăstirii (încă din veacul XVIII) până astăzi, auzind numele vrednicilor slujitori, care s-au nevoit aici și am fost impresionați de frumusețea din jur. Am intrat în cele trei biserici din incinta mănăstirii, fiecare având specificul și încărcătura sa spirituală. Este un loc plin de căldură prin oamenii de aici. Întâlnești chipuri luminoase ce știu să zâmbească, să te asculte și să te încurajeze, spunându-ți scurt pe doi: ”Uite! Cât de frumoasă este viața!”

A urmat Mănăstirea Dobrușa, care îl are drept protector pe Sf. Irh. Nicolae și care te duce cu gândul tot în sec. XVIII, de când datează prima biserică. Aici părintele stareț era în slujbă, iar nevoitorii – în ascultările cotidiene. Imensa biserică dă de știre că necesită a fi restaurată, căci periodic apar fisuri și șuvițe de apă se strecoară în interior. În spatele bisericii este înhumat vrednicul de pomenire arhimandrit Damian (Potoroacă), cel care a reanimat viața călugărească de aici după redeschiderea mănăstirii. Nu am putut să-i mulțumim altfel regretatului părinte, care anul acesta ar fi împlinit o sută de ani de la naștere, decât săvârșind o rugăciune pentru veșnica lui odihnă, dimpreună cu vrednicii slujitori ai acestui așezământ trecuți la Domnul.

Când ajungeam la Mănăstirea Cușelăuca, clopotele vesteau că începe slujba de seară. O slujbă mult așteptată, căci era ajunul prăznuirii Fericitei Agafia, nevoitoarea de aici, care adună ultimii ani mai mulți pelerini. De curând a fost canonizată, iar racla cu cinstitele ei moaște se deschide spre închinarea credincioșilor în ajunul pomenirii. Aici am simțit un duh aparte, căldura și dragostea care vin de la sfântă. Printre mulțimea de oameni, care erau în pregătirea evenimentului, am zărit-o pe maica stareță Vera, care ne-a întins plăcinte, dulciuri și inima ei caldă. Ne-a spus că mult se bucură sfânta că am ajuns la ziua ei și sigur că suntem binecuvântați. Cu această blagoslovenie a sfintei ne-am îndreptat spre Mănăstirea Japca.

Numai am zărit bătrânul râu Nistru, fără a zăbovi prea mult, am tras spre mal, savurând din bucatele credincioșilor și urmărind scurgerea apei asemenea vieții omului. Spre apus de seară intram pe porțile mănăstirii rezistenței. Este știut faptul că în perioada atee doar Japca a rezistat închiderii, stând smerită în fața atâtor încercări. Aici am stat la pravila de seară și ne-am odihnit pentru a fi în stare să participăm la slujba din zori. Ne-am rugat împreună cu măicuțele, care cântă îngerește. Aveam impresia că stăm undeva sus și doar simțeam buna mireasmă de la zidul și icoanele îmbibate de atâtea rugăciuni. La Japca, e o liniște aparte. Mă refer, în primul rând, la pacea interioară a nevoitoarelor de aici. După Sf. Liturghie, am fost ospătați și am pornit la drum spre meleagurile sorocene.

Am avut parte de o excursie și o incursiune istorică la Cetatea Sorocii, după care ne-am întâlnit cu Preasfințitul Ioan al Sorocii, dimpreună cu părintele protopop Nicolae Craveț. Am vizitat cea mai veche biserică din oraș, cu hramul în cinstea Sf. M. Mc. Dumitru, aflând mai multe din viața spirituală din această zonă. Episcopul Ioan ne-a dăruit și cartea ce prezintă sfintele locașe din raionul Soroca. Cu binecuvântarea arhierească ne-am îndreptat spre Mănăstirea Călărășeuca.

Când am ajuns, aici avea loc slujba Utreniei, iar o măicuță ne-a întâmpinat cu atâta bucurie, de parcă n-a mai avut vizitatori această mănăstire. Îi spune monahia Emilia, înțelegând că i se bucură inima la vederea oricărui creștin care calcă pe aici. ”Nici nu vă închipuiți cât de mult se bucură îngerul păzitor când te îndrepți și petreci la o mănăstire”, ne spune măicuța. Apoi, în grabă, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Zăbriceni.

Cu binecuvântarea părintelui stareț, ne-a întâmpinat părintele Dorimedont, care ne-a cazat și ospătat, apoi ne-a povestit din istoria acestui așezământ monahal. Dimineața am participat la slujba Dumnezeieștii Liturghii, o parte din credincioși primind Trupul și Sângele Mântuitorului, apoi, primind în dar ceaiuri produse la mănăstire și literatură duhovnicească, ne-am îndreptat spre casă.

În drum, am vizitat Mănăstirea Nicoreni, unde părintele ierodiacon Afanasie a avut grijă să ne ducă pe la stâna, livada și gospodăria mănăstirească. Am urmărit cum se confecționează diverse atribute bisericești la atelierul de lemn și ne-a impresionat temelia celei mai înalte clopotnițe, care urmează să fie ridicată până la finele anului. Un loc aparte e mormântul părintelui arhimandrit Rafail, care acum câteva luni a trecut la Domnul. Acolo am săvârșit o litie pentru veșnica odihnă cu drepții a starețului și întemeietorului acestei mănăstiri, iar în dangătul clopotelor am fost petrecuți de către frații mănăstirii.

A urmat Mănăstirea Glinjeni, la care eram așteptați încă din Duminica Cincizecimii, fiind întâmpinați cu aceeași dragoste de către maica stareță Anastasia. În câteva clipe masa bucuriei era întinsă, iar după ce ne-am întărit trupește și încurajați sufletește de către egumenă, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Țigănești.

Aici am stat la slujba de seară și am adus slavă lui Dumnezeu că am reușit să ne împrospătăm lăuntric în trei zile de pelerinaj.

Revenind acasă, am avut impresia că am lipsit câțiva ani, simțind noi forțe și uitând de grijile de zi cu zi.

Cât de mult înseamnă să petreci într-un timp și spațiu pline de sacralitate. Avem și la noi în țărișoară atâtea locuri sfinte.

 

Pr. Octavian Moșin


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Arhiva Video

Arhiva

Înscris în


Resurse


free counters