Adesea, după moralitatea omului putem stabili religiozitatea acestuia sau cel puţin deschiderea către cele sfinte şi dumnezeieşti. Credinţa nu cade de undeva, ea se cultivă, de aceea ea nu trebuie să lipsească din cei şapte ani de acasă.

„Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac seva mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie vei citi în cei care vor urma”, susţine Sfântul Paisie Aghioritul.

În acest proces de cultivare a credinţei trebuie să mergem treptat, cu paşii copilului, să ţinem cont de nivelul lui de înţelegere. Copilul vrea să ştie şi pune întrebări. Dacă nu-i putem răspunde copilaşului la cele mai sensibile întrebări despre credinţă, înseamnă că noi înşine nu avem această legătură cu Dumnezeu.

Lumea duhovnicească şi divinitatea nu trebuie prezentate în formatul unor poveşti, ci al unor realităţi. Să trecem din timpul şi locul profan în unul sacru. Copilul urmează a fi deprins cu rugăciunea, să săvârşească fapte bune, astfel înţelegând viaţa ca dar.

Procesul de cultivare a credinţei şi, în general, a virtuţii este unul îndelungat şi anevoios, dar această investiţie merită tot efortul, deoarece „copiii evlavioşi sunt cea mai mare mângâiere pentru părinţii evlavioşi: sunt cea mai bună împodobire a părinţilor vii şi cel mai bun monument al părinţilor morţi”, ne spune Sfântul Vasile cel Mare. Dar tot el ne atenţionează: „Învăţăturile date cu forţa nu pot dăinui în suflete, pe când învăţăturile primite în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi”.

Aşadar, nu cumva să intervenim prea mult în conştiinţa şi în libertatea celui în creştere. Copilul nu trebuie să creadă exact aşa cum vrem noi; să-i respectăm individualitatea şi să ţinem cont că fiecare se apropie în felul său de cele sfinte.

Preotul Octavian Moșin

Sursa: voceabasarabiei.md