From the nineteenth century the Russian Patrology science has been experiencing a new stage. Patrology has been placed as a separate discipline in the history section of the Russian theological education. From the early years of the nineteenth century started the studying of the life, the Saint Fathers works and teachings. There appeared a series of translations of the most representative Patrology treaties from Greek and Latin, also from other European languages.

The Russians began to learn various religious figures throughout translations in the Russian language. There follows an exchange of experiences between various theological institutions, Russian and others from abroad.

The nineteenth century gave birth to other saints, the ones honored in all the Orthodoxy.

Viaţa religioasă a Imperiului Rus din secolul al XIX-lea prezintă interes pentru specialişti în primul rând datorită raporturilor stabilite între instituţia bisericii şi stat. Dată fiind specificitatea acestora, toată perioada respectivă este numită perioada Sinodală. Acest lucru însă lasă în umbră o altă latură a vieţii spirituale, şi anume evoluţia ştiinţei teologice  din această ţară, care, după noi, a jucat de asemenea un rol important în formarea şi menţinerea statutului Bisericii Ortodoxe din Rusia. În acest sens, ne referim la reformele ce au fost întrep­rin­se şi consecinţele pozitive pe care acestea le-au avut. Reformele din secolul al XIX-lea au permis dezvoltarea atât a ramurilor teologice tradiţionale, cât şi a unor discipline de apariţie mai recentă, un loc aparte printre acestea revenindu-i şi patrologiei.

Un impuls deosebit pentru studiul vieţii şi a operei Sfinţilor Părinţi a fost introducerea acestei discipline ca obiect de studiu obligatoriu în seminariile şi academiile din Rusia în secolul al XIX-lea. Nu putem afirma că până atunci în spaţiul rusesc nu ar fi existat niciun interes faţă de această ramură a teologiei con­tem­porane. Însă, conform prevederilor şi regulamentelor de până la începutul secolului al XIX-lea, patrologia nu figura ca o disciplină aparte. Subiectul şi conţinutul acesteia erau, în linii generale, predate în cadrul unor discip­line, precum Istoria bisericii, Dogmatica sau Sfânta Scriptură. Abia odată cu adoptarea programelor de studii din 1839, în seminarii a fost introdusă o disciplină nouă „Învăţătura istorico-teologică despre Părinţii Bisericii”. Sinodul a făcut un apel către conducea academiilor în legătură cu aceasta, respectivele instituţii fiind obligate să transmită Sinodului materialele cu conţinuturile materiei date. Cu analiza şi controlul acestora a fost însărcinat mitropolitul Moscovei Filaret, care a făcut şi unele observaţii pe marginea lor, indicând totodată şi necesitatea lărgirii orizontului de cercetare [1].

În 1841 sinodul a dispus introducerea în toate instituţiile teologice din Rusia a disciplinei Patrologia – patristica. Reformele anilor 60 vor avea, de asemenea, repercusiuni şi asupra predării acestui obiect. Aşa, de exemplu, Academia din Sankt Petersburg propunea scoaterea în general a Patrologiei, teologiei pastorale şi a omileticii din programele de studii, considerând că lipsa acestor discipline nu va afecta cu nimic cadrul general al instruirii teologice. Doar intervenţia ober-procurorului Tolstoi a făcut ca iniţiativa să nu fie realizată, iar patro­logia a rămas să facă parte în continuare din catedra disciplinelor istorice. Regulamentul din 1884  introducea din nou patristica în rândul disciplinelor obligatorii, iar mai târziu, conform Regulamentului din 1910, acesteia i-au fost rezervate chiar două catedre aparte. În urma modificărilor efectuate, disciplina a dat rezultate remar­ca­bile prin efectuarea unor cercetări de mare valoare şi publicarea unui număr impresionant de monografii şi studii, precum şi a traducerilor şi comentariilor operelor Sfinţilor Părinţi [2].

Acest fapt a generat însă o serie de probleme referitoare la locul acesteia printre disciplinele teologice şi a metodologiilor de predare folosite. Potrivit lui I.I. Lobovikov [3], apariţia unei astfel de discipline se datorează, în primul rând, faptului că teologii au conştientizat că doar simplele explicaţii şi apărarea dogmelor creştine pe baza Sfintei Scripturi sunt insuficiente, în procesul de studii fiind nevoie şi de operele Sfinţilor Părinţi. După I.I. Lobovikov, scopul principal al patrologiei este cel de a oferi teologiei argumente luate din viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi pentru fundamentarea dogmelor creştine. Elementul teoretic este însă prea accentuat, fapt ce putea duce la pierderea independenţei de cercetare de către această disciplină transformându-se astfel într-un instrument auxiliar al dogmaticii [4].

În 1859 Filaret (Gumilevski) [5], în lucrarea sa Историческое учение об Отцах Церкви (Învăţătura istorică despre Părinţii Bisericii), arăta, spre deosebire de I.I. Lobovikov, că Sfinţii Părinţi au avut grijă atât de curăţenia Bisericii şi a credinţei, cât şi de păstrarea evlaviei, considerând că patristica care se referă doar la părţile dogmatice din operele Sfinţilor Părinţi, pierde din vedere explicarea Scripturii sau îndrumările pentru evlavie şi denaturează reprezentarea despre Sfinţii Părinţi, îi prezentă incomplet. El nu contesta că învăţătura dogmatică trebuia să ocupe un loc esenţial în studiul patrologiei, dar ea nu trebuia să înlăture alte subiecte de studii şi teme din operele acestora. Filaret Gumilevski considera că disciplina istorică despre Părinţii Bisericii propune informaţii despre acei urmaşi ai apostolilor, care datorită harului lui Dumnezeu şi a curăţeniei sufle­tu­lui au definit în scrierile lor învăţătura creştină [6].

O astfel de interpretare constituia pentru perioada respectivă o noutate, de aceea criticii lui Gumilevski afirmau că „învăţătura despre Sfinţii Părinţi este învăţătura despre Tradiţie”, de unde rezulta că patrologia nu trebuia să se ocupe de acele opere unde Părinţii bisericeşti abordează alte tematici. Drept răspuns, arhiepisco­pul Filaret demonstra că tendinţa are mai mult un caracter papist – deoarece criticul încearcă să-l prezinte pe unul dintre Sfinţii Părinţi în forma care îi convine şi nu aşa cum a fost el în realitate [7].

Datorită insistenţei şi direcţiei de cercetare stabilite de către Filaret Gumilevski, patrologia nu a căzut în altă extremă, după cum era văzută, de exemplu, de către profesorul K.I. Skvorţov, care spunea că patrologia trebuia să-l prezinte pe Părintele Bisericii ca pe oricare alt scriitor. Datorită intervenţiei prompte a arhiepisco­pu­lui Filaret, patrologia a continuat să se dezvolte pe „calea de mijloc sau împărătească” – după cum afirmă A.I. Sidorov [8].

Noua disciplină era predatăla Academia Teologicădin Sankt Petersburg de către I.I. Lobovikov şi I.Kolokov. Cursul se făcea împreună cu orele de limbă greacă, pentru a oferi studenţilor posibilitatea de a citi operele Sfinţilor Părinţi în original. I.I. Lobovikov a decedat prematur din cauza unei boli în 1848 [9]. Evident că tânărul specialist nu a putut lăsa în urmă lucrări capitale în domeniul Patrologiei, fiind în Rusia, în acel moment, practic la început de cale. Astăzi, datorită cercetărilor efectuate, este totuşi posibil de restabilit o par­te a cursurilor şi studiilor sale, care începeau cu activitatea apostolilor şi continua pânăla Fotiedin Constan­tinopol, cuprinzând operele a 32 de Părinţi şi Scriitori bisericeşti.

În aceeaşi perioadă şi-a desfăşurat activitatea şi protoiereul P.S. Delitin, fost profesor de matematică şi unul dintre fondatorii „societăţii discuţiilor ştiinţifice”. Activitatea sa a fost extrem de variată, începând cu postul de profesor de limbă franceză şi continuând cu alte domenii. Marele său merit îl constituie însă tradu­cerea scrierilor părinţilor bisericeşti, editate de Academie, începând cu anul 1843. Pe parcursul a 20 de ani, Delitin a tradus şi a publicat peste 42 de volume din operele Sfinţilor Părinţi, traduceri ce se deosebesc printr-o mare exactitate şi rafinament, dar care încercau să menţină totodată stilul fiecărui autor (numele traducătoru­lui nici nu era indicat) [10].

După moartea lui I.I. Lobovikov, profesor de patristică a devenit părintele P.Kolosovski, care a predat această disciplină doar cinci ani, până în 1853. Deşi nu s-a remarcat prin editarea unor lucrări şi studii de amploare, el a elaborat un curs propriu de patristică, mult apreciat de contemporani [11].

După 1853, pentru o perioadă scurtă de timp, predarea disciplinei va fi preluată de ieromonahul Asigrit Veresceaghin, iar din 1855 de P.I. Şalfeev, ultimul fiind numit în acest post imediat după absolvirea Academiei. Deosebit de conştiincios, el s-a dedat cu înflăcărare studierii şi traducerii operelor Sfinţilor Părinţi. Pregătirea continuă pentru prelegeri şi timpul alocat studenţilor i-au ocupat practic tot timpul, astfel încât, între 1855 şi 1857, nu a reuşit să publice nimic. În schimb, studenţii academiei vorbeau despre el cu mult respect. O parte din studiile sale vor apărea totuşi în „Христианскoе чтение” [12]. P.I. Şalfeev dorea să creeze o istorie integrală a tradiţiilor apostolice, cu indicarea factorilor istorici ce au contribuit la formarea învăţăturilor Părinţilor Bisericii, ţinând cont de caracterul individual al fiecăruia dintre ei. Problema era însă una prea amplă şi generală, necesitând mult timp şi resurse, lucruri de care tânărul savant nu putea însă dispune.

După Şalfeev, catedra de patrologie este ocupată pentru o perioadă de doi ani de către P.A. Lebedev, care fiind preocupat de alte aspecte ale teologiei nu a acordat atenţia cuvenită „Învăţăturii Sfinţilor Părinţi”. Situaţia nu s-a schimbat nici în timpul urmaşului său L.A. Pavlovski, care a predat această disciplină până în 1871.

O atenţie cuvenită acestei discipline a acordat-o A.A. Priselkov, absolventul acestei academii, care a ţinut cursul dat până în 1884, adică până la reformă. După o absenţă, din cauza bolii, Priselkov  revine, pregătindu-şi teza de doctorat „O первом послании Климента к римлянам” (Despre Prima scrisoare a lui Clement către romani), însă pe care nu va reuşi să o susţină, deoarece moare la 29 noiembrie 1887.

Între 1888 şi 1905, în cadrul Academiei de Teologie din Sankt Petersburg, disciplina va fi predată de T.A. Naumov, ulterior protoiereu şi ultimul rector ales după 1917. T.A. Naumov nu a avut posibilitatea să se manifeste în plan ştiinţific, fiind nevoit să se ocupe de problemele administrative [13].

La Academiade Teologie din Moscova, primii profesori de patrologie au fost ieromonahul Evgheni Saharov-Platonov (1841-1842), ieromonahul Ilarion Bogoliubov (1842-1848), ieromonahul, ulterior arhiepiscopul Leonid Iaroslavski Krasnopevkov (1848-1849) şi apoi I.I. Pobedinski-Platonov (1850-1852) [14]. Evident că în aceste condiţii, când disciplina a fost predată timp de aproximativ zece ani de patru persoane, nu putem vorbi despre o activitate ştiinţifică cu rezultate remarcabile. Cu toate că aceste persoane s-au manifestat în alte domenii ale vieţii bisericeşti, din păcate, ei nu au lăsat opere ce ar fi contribuit la dezvoltarea patrologiei.

Situaţia se schimbă odată cu venirea în acest post a ieromonahului Porfiri (Popov) între 1852 şi 1861. Toate lucrările sale tratează doar subiecte de patrologie care se referăla Sfântul Ciprianal Cartaginei, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului sau Amfilohie de Niconiu [15].

Între 1861 şi 1863, studiul patrologiei va fi predat de V.I. Bogolepov, iar după şapte ani, postul va fi preluat de A.A. Smirnov.

După 1872, timp de 21 de ani Catedra de Patrologie este condusă de protoiereul Aleksandr Vladimirovici Martânov (1856-1901), care a absolvit Academia de Teologie din Moscova, specializându-se în patrologie cu lucrarea despre Sfântul Grigorie de Nazianz, privind natura umană [16]. Însă cu toate că s-a aflat timp înde­lun­gat în acest post, activitatea sa nu a fost totuşi una prolifică.

După Martânov, timp de 24 de ani, până în 1917, catedra a fost condusă de I.V. Popov, iar în 1917 la aceeaşi catedră a fost numit şi ieromonahul Panteleimon Uspenski, care din cauza evenimentelor ce au urmat nu s-a reţinut mult în acest post.

În persoana lui I.V. Popov, Academia de Teologie din Moscova a avut un mare patrolog. Pe lângă cursul de patrologie, a mai publicat şi o serie de studii în „Богословский вестник”, precum şi o lucrare despre fericitul Augustin, toate fiind conştiincios elaborate. Din păcate, rămas în Rusia sovietică, I.V. Popov a căzut în cele din urmă jertfă a regimului ateu comunist [17].

La Academiade Teologie din Kiev, ca şi în cazul celor din Sankt Petersburg şi Moscova, în primii ani de la introducerea noii discipline în programele de studii, profesorii pentru noua disciplină au fost schimbaţi foarte des. Aşa de exemplu, în 1841, profesor pentru „Învăţătura Sfinţilor Părinţi” a fost numit ieromonahul Mihail Monastârev, proaspăt absolvent al Academiei, care a predat acest obiect până în 1844. Din 1844 şi până în 1846, disciplina i-a revenit lui V.I. Askoncinski, care a avut o faimă proastă din cauza polemicii cu arhimandritul Feodor Buharev. Acestuia i-a urmat, pentru o perioadă de trei ani, N.A. Favorov, care, la rân­dul său, a fost schimbat de către N.I. Şegolev, ce a predat această disciplină până în 1857 [18].

Din 1857 Patrologia este predată de K.I. Skvorţov. O parte din cursurile sale, referitoare la perioada creştinismului primar, au fost publicate în „Воскресные чтения”, printre care o serie de articole ca: Учение св. Григория Нисского о достоинстве природы человеческой (1865), Св. Ап. Варнава, (1863), О книгах Сивилл (1862), Св. Иустин (1866), Отдельно вышли Блаж. Августин (1870), au apărut în „Труды Киевской Духовной Академии”. Tot el publică în 1868 lucrarea Философия св. отцов и учителей Церкви (Filozofia Sf. Părinţi şi a învăţătorilor bisericeşti), prima operă de acest fel din literatura teologică rusă [19].

În 1871 Skvorţov şi-a susţinut doctoratul în teologie, cu lucrarea Исследование об авторе сочинений, известном под именем св. Дионисия Ареопагита, lucrare ce a avut meritul de a fi prima de acest fel şi care a pus la îndoială autenticitatea scrierilor lui Dionisie Areopaghitul [20]. Sub acest aspect părerile lui Skvorţov au întâmpinat o critică dură, dar puţin argumentată, din partea episcopului Cighirinului Porfirie Uspenski, bun specialist în orientalistică, şi darea de seamă prezentată de episcop Sinodului, a dus la o distanţare între oamenii de ştiinţă din Academia din Kiev şi arhiereu [21].

Multe dintre lucrările lui Skvorţov au fost publicate şi în germană, astfel încât realizările patrologiei ruse au putut fi cunoscute încă din 1875 publicului avizat din Europa [22]. După Skvorţov, patrologia a fost mult timp predată de K.I. Popov, autorul unor lucrări despre Tertulian şi Diadoh al Foticeii. Odată cu crearea celui de al doilea post de profesor de patrologie, aici a fost invitat Serghei Leontievici Epifanov, un talentat şi erudit teolog, absolvent al Academiei din Kiev şi autorul lucrării despre Maxim Mărturisitorul. Însă cariera sa a fost întreruptă de moartea timpurie [23].

La Academiadin Kazan, cea mai tânără instituţie de învăţământ teologic superior din Imperiul Rus, primii profesori de patrologie au fost D.I. Kastaliski (1844-1848), ieromonahul Serafim Protopopov (1849-1851), M.M. Zefirov (1851-1856), A.I. Benevolenski (1856-1857) şi I.V. Rudolifov (1857-1868) [24]. Ca şi în celelalte academii, din cauza deselor schimbări de cadre şi a lipsei de interes pentru disciplină nu au fost înregistrate succese importante. Chiar şi după reforma din 1869 situaţia nu s-a schimbat cu mult. Patrologia a fost predată de D.V. Gusev, care a fost urmat, între 1895 şi 1917, de L.I. Pisarev. Doar în timpul acestuia, predarea patrologiei a atins nivelul cuvenit [25].

Evident că interes pentru patrologie aveau nu doar profesorii teologi din Academii, dar şi alte persoane ce activau în acest domeniu.

Dacă e să mergem pe principiul selectării după academii, dintre reprezentanţii Academiei din Sankt Peters­burg trebuie amintiţi pe V.V. Bolotov, cu lucrarea sa Учение Оригена о Святой Троице (Învăţătura lui Origene despre Sfânta Treime), bogată în date şi analize. Merită atenţie lucrarea lui A.I. Briliantov despre Ioan din Eriughene, autorul N.N. Glubokovski – care a scris despre Teodor al Cirului, lucrare considerată şi azi drept o capodoperă. Un alt autor este A.Bronzov care a scris despre Macarie Egipteanul, lucrarea rămânând nefinisată, trebuie amintită şi lucrarea lui A.Sadov despre Lactanţiu [26].

Din şcoala moscovită pot fi remarcaţi A.Orlov, care s-a ocupat de Teologia Sfântului Ilarie din Pictavia şi I.Adamov cu preocupări pentru Sfântul Ambrosie al Mediolanumului.

Şcoala patrologică din Kiev a fost reprezentată de personalităţi ca M.Oksiuka, cu lucrări despre eshatolo­gia Sfântului Grigorie de Nazianz, P.N. Grossu, cu o monografie despre Sfântul Teodor Studitul, T.Leascenko a publicat o lucrare despre viaţa şi activitatea Sfântului Chiril de Alexandria, iar N.Fetisov a scris despre Diodor de Tars [27].

La Academiadin Kazan, amintim pe P.N. Vinogradov care a fost preocupat de viaţa Sfântului Grigorie Teologul, V.Nesmelov cu monografia despre Sfântul Grigorie din Nyssa, K.Lopatin care a scis despre Sfântul Atanasie de Alexandria sau E.Poleanski – despre Sfântul Ieronim [28].

Fără îndoială că publicarea studiilor despre viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi nu se făcea doar în centrele teologice, preocupări pentru patrologie aveau mai mulţi reprezentanţi ai intelectualităţii şi oameni de ştiinţă din cea mai mare parte a oraşelor din Imperiul Rus. Astfel, la Odesaa apărut lucrarea inedită a lui A.Dobroclonski despre Teodor Studitul, o lucrare excepţională a lui P.Lobacevski despre Antonie cel Mare. La Chişinăua văzut lumina tiparului lucrarea lui V.Blagorazumov despre Sfântul Atanasie al Alexandriei, iar la Jitomircea a lui P.Vladimirski despre Nemesia din Emes, la Tomsk– opera lui P.Prokoşev cu privire la Didascalla Apostolorum şi altele [29].

Evident că numărul lucrărilor ce s-au scris este destul de mare şi este practic imposibilă o trecere în revistă a tuturor publicaţiilor, nemaivorbind de multitudinea reeditărilor principalelor lucrări de patrologie de pe întreg teritoriul Imperiului Rus.

Lista operelor este completată cu numeroase articole şi studii din periodicele teologice „Бого­словский вестник”, „Христианские чтения”, „Труды Киевской Духовной Академии”, „Православный собе­сед­ник”, precum şi „Вера и разум” , „Странник” sau  „Православное обозрение” [30].

O altă latură la fel de importantă pentru dezvoltarea patrologiei a fost publicarea nemijlocită a operelor Sfinţilor Părinţi [31]. Un imbold important în acest lucru a fost dat de Academia de Teologie din Sankt Petersburg, începând cu anul 1821, prin publicarea în propriile periodice a traducerilor din operele Părinţilor Bisericii [32].

Cea mai semnificativă operă a perioadei rămâne totuşi publicarea seriei Творения святых отцов в русском переводе (Lucrările Sfinţilor Părinţi traduse în limba rusă). Ideea necesităţii şi iniţierii acestei serii a apărut lent şi treptat. Printre primii promotori ai acestui proiect a fost arhimandritul Nikodim (Kazanţev), ulterior episcop de Enisei, însă adevăraţii entuziaşti şi realizatorii nemijlociţi ai lucrării au fost arhimandritul Filaret (Gumilevski), rectorul Academiei Teologice din Moscova între 1835 şi 1841, şi mitropolitul Filaret (Drozdov). Datorită eforturilor comune ale acestora, începând cu anul 1843, au apărut primele volume ale seriei [33].

Concomitent cu publicarea „Creaţiilor” erau editate şi Прибавления к Творениям святых отцов в русском переводе (Suplimente la creaţiile Sfinţilor Părinţi în traducere rusă), ediţii care în 1892 au fost reunite în Богословский вестник (Curierul teologic), devenit între timp publicaţia Academiei de Teologie din Moscova. Ultimul număr al lucrării din 1918 nici nu a mai reuşit să apară [34].

Mai târziu, activitatea de traducere a operelor Părinţilor Bisericii a fost repartizată între academiile teologice. Astfel,la Moscovaerau efectuate traduceri ale lucrărilor părinţilor din perioada clasică (Atanasie cel Mare, părinţii capa­dochieni, Epifanie din Cipru, Macarie Egipteanul ş.a.),la Sankt Petersburg– operele istorice (istoriile biseri­ceşti ale lui Eusebiu, Socrate, Sozomen şi Evagrie şi cele ale istoricilor bizantini – Grigorie Acropolit, Grigorie Paximera ş.a.).La Academiadela Kievse traduceau lucrările părinţilor apuseni (Tertulian, Ieronim, Augustin ş.a.), iarla Kazan– lucrările din perioada Sinoadelor ecumenice. Tot aici erau efectuate şi traducerile lucră­rilor lui Origene, Ipolit al Romei, Sfântul Grigorie ş.a. [35].

Ca şi în cazul lucrărilor analitice cu conţinut patrologic, traducerile erau realizate nu doar în cadrul aca­demiilor teologice, dar şi din iniţiativa unor oameni de ştiinţă. Aşa de exemplu, P.Preobrajenski publică tradu­cerile lucrărilor apologetice ale autorilor greci din secolul II, precum şi cele ale Sfântului Irineu de Lyon; N.Korsunski traduce operele lui Clement Alexandrinul şi pe cele ale lui Origene, P.M. Bogoliubski tălmăceşte Tâlcuirea Apocalipsei de Andrei Cipriotul şi Viaţa în Hristos a lui Nicolae Cabasila. Sub îngrijirea episcopului Arsenie Ivascenko sunt publicate lucrările teologilor bizantini târzii Grigorie Scolasticul, Grigorie Palama, Marcu al Efesului ş.a. [36].

Un important centru de traducere a operelor Părinţilor Bisericii a fost şi pustiul Optina, îndeosebi cu pur­tarea de grijă a stareţului Macarie şi a fraţilor Kirievski. În realizarea acestor traduceri un rol important le-a revenit şi preoţilor Leonid Kaveli, Iuvenali Polovţev, Clement Zederholim ş.a. În ceea ce priveşte Доброто­лю­бия lui Teofan Zăvorâtul – importanţa acestei grandioase lucrări este imensă, cele cinci volume ale sale devenind cărţile de căpătâi ale tuturor ortodocşilor [37].

Un centru important de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi l-a constituit şi Mănăstirea Panteleimon de pe muntele Athos, unde s-a evidenţiat bibliotecarul Maftei. Devenind călugăr al mănăstirii din Muntele Athos, el a învăţat de sine stătător limbile greacă, latină, sârbă şi franceză. Tot el a organizat o vastă bibliotecă a mănăstirii, astfel a pus la dispoziţia oamenilor de ştiinţă diferite monografii şi a purtat corespondenţă cu o serie de specialişti şi cercetători din domeniu. El a redactat şi traducerile operelor lui Simeon Noul Teolog şi ale altor autori, apărute sub auspiciile mănăstirii Panteleimon. Pentru activitatea sa rodnică, Maftei a primit titlul de membru al Academiei Franceze [38].

Patrologia din Imperiul Rus, către începutul secolului al XX-lea, nu numai că a ajuns la nivelul patrologiei din Europa Occidentală, dar a devenit o parte organică a întregii culturi ortodoxe. Ea nu s-a transformat într-o ştiinţă a unui cerc îngust de specialişti, cum de fapt s-a şi întâmplat în Occident, ci se afla permanent într-un suflu cu întreaga viaţă ortodoxă desfăşurată în aceste teritorii.

Referitor la cultura teologică din cadrul Imperiului Rus de pe parcursul secolului al XIX-lea, se poate afirma că datorită reformelor iniţiate la începutul veacului în domeniul învăţământului, iar mai târziu datorită reformei din 1869, aceasta a cunoscut o tendinţă clară de evoluţie, un exemplu elocvent în acest sens fiind, după cum s-a văzut, ştiinţa.

 

Referinţe:

1. Керн К.Э. (архим. Киприан). Патрология. Том 1. Свято-Сергиевский православный богословский институт в Париже. – Москва-Париж, 1996, pe http://www.krotov.info/history/01/ kern/ind_kern.html
2. Ibidem.
3. Ivan Ivanovici Lobovikov a absolvit seminarul teologic din Veatka în anul 1837, devenind tot atunci student al Academiei Teologice din Sankt Petersburg. La terminarea acesteia a fost angajat profesor, iniţial de limbă greacă, apoi de patristică. Moare la 5 mai 1848, în urma unei boli incurabile, lăsând o serie de studii publicate în „Христианские чтения”, cum ar fi: Взгляд на патристику, как науку, 1846; О св. Дионисии Ареопагите, 1848; Краткое сведение о Евсевии Памфиле, 1848. În afară de aceste articole, Lobovikov s-a ocupat şi de traducerea operelor lui Sf. Ioan Gură de Aur şi a lui Eusebiu al Pamfiliei.
4. Глубоковский Н.Н. Русская богословская наука в ее историческом развитии. – Варшава, 1928, репринт Москва: Издательство Свято-Владимирского Братства, 2002, c.134.
5. Dmitri Grigorievici Gumilev (1805-1866) s-a născut în familia unui preot în localitatea Konobeevka, gubernia Tambov. Ucenicia şi-a început-o la ieromonahul Nikon din pustiul Vâşensk, după care a fost elev în şcoala duhovniceacă din Şaţkoe. În această şcoală, din cauza caracterului său umil şi la propunerea preotului Ioan şi-a schimbat numele de familie din Konobeev în Gumilev (smerit, umil). Deoarece nu dorea să se căsătorească, se înscriela AcademiaTeologicădin Moscova în 1826, iar în 1829 după absolvirea acesteia se călugăreşte cu numele de Filaret în cinstea mitropolitului Filaret al Moscovei, care i-a purtat o deosebită grijă tânărului monah. La 3 februarie 1830 este hiro­to­nit ierodiacon, iar la 29 iunie ieromonah. Încă din perioada când era student a îndeplinit funcţia de bibliotecar al academiei, iar din1831 afost numit ca profesor la catedra biblică. Timp de doi ani predă istoria bisericii, după care la recomandarea mitropolitului Filaret este trecut ca profesor de teologie morală şi pastorală. La 1 mai 1833 el este numit şi inspector al academiei. La 27 ianuarie 1835 este avansat în treapta de arhimandrit, iar la 14 decembrie, acelaşi an, devine rector al Academiei Teologice din Moscova. La 9 martie 1837, Filaret este numit stareţ al mănăs­tirii Epifania Domnului, iar în 1841, la recomandarea mitropolitului, Filaret este numit episcop de Riga. Timp de şapte ani cât s-a aflatla Rigaa deschis 63 de parohii, 20 de biserici ce funcţionau permanent şi 43 de lăcaşe tempo­rare. În 1848 este transferatla Harkov.În 1857 este ridicat în treapta de arhiepiscop, iar de la 2 mai 1859 devine arhiepiscop de Cernigov şi Nejin. A fost membru al Societăţii ruse de istorie şi antichităţi, membru al Societăţii de geografie, membru de onoare al Universităţii din Harkov şi al Societăţii de Arheologie din Rusia. În 1866, în timpul epidemiei de holeră, călătorind prin eparhie, s-a îmbolnăvit el însuşi, şi a murit în acelaşi an, la 9 august. Dintre lucrările mai importante ale acestuia pot fi amintite: Беседы о страданиях Господа нашего Иисуса Христа. В 2-х ч. – СПб., 1884; История Русской Церкви в 5-ти периодах. – СПб., 1894; Глас Божий к грешнику (поучения). – СПб., 1891; Опыт объяснения на послание ап. Павла к галатам. – Чернигов, 1862; Сокращенная история Русской Церкви. – СПб, 1887; Слова, беседы и речи в 4-х частях. – СПб., 1883; Православное догматическое богословие. В 2-х ч. – СПб., 1882; Обзор русской духовной литературы. – СПб., 1884; Крупицкий Батурин­ский третье-классный мужской монастырь св. Николая. – Чернигов, 1862; Историко-статистическое описа­ние Черниговской епархии. В 7-ми книгах. – Чернигов, 1873; Историко-стат. описание Харьковской епархии в 5-ти отд. – Чернигов, 1858 и Москва, 1852; Житие св. Димитрия Ростовского (к 200-летию со дня его кон­чины). – СПб., 1910); Житие св. Кирилла и Мефодия славян. Просветителей. – СПб., 1908; Житие св. Митро­фана, еп. Воронежского. – СПб., 1904; Житие преп. Сергия Радонежского и всея России и чудотворца. – Петер­бург, 1915; Житие святых подвижников восточной церкви. – СПб., 1898; Святые южных славян, описание жизни их. – СПб., 1894; Жития святых (на русском языке), чтимых православною Церковью со сведениями о праздниках Господних и Богородичных и о явленных чудотворных иконах с дополн. из других. – СПб., 1900; Историческое учение об отцах Церкви. – Чернигов. – СПб., 1882; Исторический обзор песнопевцев и песно­пений греческой Церкви. – СПб., 1902; Учение евангелиста Иоанна о Слове. – Чернигов, 1869. (Cf. Полное описание трудов архиеп. Филарета Гумилевского имеется // „Ж. М. П.”. – 1966. – №10. – С.55-56.)
6. Глубоковский Н.Н. Op. cit., p.135.
7. Ibidem, p.135-136.
8. Сидоров А.И. Курс патрологии. – Москва: Издательство Русские огни, 1991, с.11.
9. Ibidem, p.10.

10. Зеньковский В.В. История русской философии. Изд.3, том 1. – Ленинград: Издательство Эxо,  1991, с.312.

11. Колоссовский П. Патристика,  или учение о  святых  Отцах и Учителях Церкви. Т.1. Введение в патристику. –  СПб.: Тип. Т.Т. Волкова и ко., 1848.

12. Чистович И. Санкт-Петербургская Духовная Академия за последние 30 лет (1858-1888). – Спб.: Унив. тип., 1889, с.271. Dintre lucrările sale amintim: Святый Киприан, епископ карфагенский, как поборник единства церкви, în Христианское чтение, 1858; Общий обзор отеческой письменности в IV и V вв., în Христианское Чтение, 1860); О монашестве против протестантов, în Христианское чтение, 1860; Св. Григорий Богослов, как учитель веры, în Христианское чтение, 1861; Св. Исаак Сирин, în Христианское чтение, 1861; Христианство и прогресс, în Христианское чтение, 1861; Мысли о православии, în Дух Христианина, 1862; Дух и плоть, în Дух Христианина, 1862.

13. Керн К.Э. (архим. Киприан), Op. cit.. Abia după 1905 în Academia de Teologie din Sankt Petersburg a activat unul dintre cei mai reprezentantivi specialişti din domeniul patristicii ruse – Nikolai Ivanovici Sagarda (1870-1942). De sub condeiul acestui autor au ieşit asemenea lucrări ca: Первое соборное послание св. апостола и евангелиста Иоанна Богослова. – Полтава, 1903; Характерные особенности в раскрытии и изложении св. апостолом Иоанном Богословом христианского учения, în Христианское чтение, июнь, 1904; Учение св. Иоанна Златоустa о Церкви. – СПб., 1907; Новооткрытое произведение святого Иринея Лионского, «Доказательства апостольской проповеди». – СПб., 1907; Древнецерковная богословская наука на греческом Востоке в период расцвета (IV-V вв.), în Христианское чтение, aпрель, 1910; Вера и жизнь христианская по учению св. отцов и учителей Церкви. Вып.1-4. – Петроград, 1915; Святой Григорий Чудотворец, епископ Неокасарийский. Его жизнь, творения и богословие. – Пг., 1916 (переиздание – СПб., 2006); Лекции по патрологии. I-IV века / Под общ. и научн. ред. диакона А.Глущенко и А.Г. Дунаева, Издательский Совет Русской Православной Церкви. – Москва, 2004; Сагарда Н.И., Сагарда А.И. Полный корпус лекций по патрологии. – СПб., 2004.

14. Ibidem.

15. Dintre lucrăile sale amintim: Св. Киприан, еп. Карфагенский, în Творения св. отцов, том XV, Об авторитете св. Отцов, în Прибавл. к твор. св. отцов, том XXII; Жизнь св. Василия Великого, în  Душеп. чтении, 1864; Жизнь св. Григория Богослова, în Душеп. чтение, 1864; Св. Григорий Нисский, în Прибавл. к твор. св. отцов, том XX; Св. Кирилл Иерусалимский, în Прибавл. к твор. св. отцов, том XIII; Св. Кирилл Александрийский, în Прибавл. к твор. св. отцов, том XIII; Жизнь св. Порфирия Газского, în Душеп. чтение, 1863; Об издании житий святых в хронологическом порядке, în Чтения общества любителей духовного просвещения, 1869.

16. Заозерский Н.А. Памяти протоиерея А.В. Мартынова, 1901, pe www.bogoslov.ru/bv/index.html. Dintre lucrările sale pot fi consemnate: Учение святого Григория Нисского о природе человека. – Москва, 1886; К вопросу о церковном учительстве. – Москва, 1896; О христианском посте. – Москва, 1898; Эволюционизм перед нравственным судом христианства. – Москва, 1900.

17. În 1937, după ani grei de surghiun şi închisori, este împuşcat în regiunea Eniseisk din Siberia. În 2001 afost declarat de Biserică – mucenic. Dintre lucările sale au fost publicate: Естественный нравственный закон. Психологические основы нравственности. – Сергиев Посад, 1897; Иоанн Златоустый и его враги. – Сергиев Посад, 1908; Идея обожения в древневосточной церкви. – Москва, 1909; Элементы греко-римской культуры в истории древнего христианствa. – Москва, 1909; Патрология. Краткий курс. – Москва, 2003; Труды по патрологии, том 1. Святые отцы II-IV вв. – Сергиев Посад, 2004; Труды по патрологии. Том 2. Личность и учение блаженного Августина. – Сергиев Посад, 2005. (Cf. http://www.bogoslov.ru/persons/38448/index.html ).

18. Керн К.Э. (архим. Киприан). Op. cit.

19. Ibidem.

20. Сидоров А.И. Op.cit., p.12.

21. Флоровский Г. Пути русского богословия. – Париж, 1937, pe http://www.krotov.info/library/f/florov/puti_00.html.

22. Керн К.Э. Op. cit. Meritul acestui mare învăţat a constat şi în crearea unei şcoli ruse de patrologie pe lângă Academia Teologică din Kiev. Fiu al cunoscutului profesor I.M. Skvorţov, de mic a fost educat în spiritul tradiţiilor academice. Şcoala pentru el nu era un lucru de mâna a doua, ci primul şi cel mai important subiect din viaţă. Faţă de disciplina sa avea o atitudine serioasă, o iubea şi a putut să insufle această dragoste şi altora. A fost îndrumătorul unei pleiade întregi de candidaţi în patrologie, ca de exemplu Grigori Malevanski, Догматическая система Оригена (Sistemul dogmatic al lui Origene). Faptul că Skvorţov nu a lăsat după sine nici un curs de lecţii de patrologie poate fi considerat un mare neajuns.

23. Lucrarea Преподобный Максим Исповедник и византийское богословие a fost publicatăla Kiev în anul 1915.

24. Керн К.Э. Op. cit.

25. Pisarev Leonid Ivanovici (1865- 1906) a scris lucrările: Учение блаженного Августина, епископа иппонского, о человеке в его отношении к Богу. – Казань, 1894; Авторитет Августина, епископа иппонского, в области христианского богословия по суду древних христианских писателей. – Казань, 1903; Святой Ипполит, епископ римский. Очерк его жизни и литературной деятельности. – Казань, 1898; Христианское девство по воззрениям древних христианских писателей. – Казань, 1903; Брак и девство при свете древнехристианских святоотеческих творений. – Казань, 1904; Очерки и наброски по поводу церковно-общественных событий 1905 г. – Казань, 1906.

26. Сидоров А.И. Op. cit., p.26.

27. Керн К.Э. Op. cit.

28. Сидоров А.И. Op. cit., p.26-27.

29. Ibidem, p.27.

30. Православная Богословская Энциклопедия. – Москва: Издательство „Прогресс-Традиция”, 1989-1995, том 1, с.298.

31. Trebuie să menţionăm că circulaţia manuscriselor cu opera întreagă sau doar a fragmentelor din Sfinţii Părinţi pe teritoriul slavilor de răsărit sunt cunoscute încă de timpuriu. Astfel, încă din secolul XI o circulaţie largă aveau aşa-numitele „florilegii” care conţineau traduceri din lucrările Sfinţilor Părinţi, îndeosebi a celor greci, unul dintre cele mai vechi de acest fel fiind „cборник Святослава”, din 1073. Începând cu această perioadă şi până în sec. XIX acti­vitatea de traducere şi răspândire a creaţiilor Sfinţilor Părinţi şi a vieţii acestora a continuat pe tot teritoriul rusesc.

32. Cf. Чистович И.А. История Санкт-Петербургской Духовной Академии. – СПб., Унив. тип., 1857.

33. Шленов Дионисий. Богословский вестник (1892-2006): история и современность (Dionisi Şlenov, Vestitorul teologic: istorie şi actualitate) pe  http://www.bogoslov.ru/bv/bv.html#sdfootnote36anc

34. Ibidem. În perioada dintre 1843 şi 1917 au fost editate 287 de cărţi (321 de numere în 85 de volume). Hotărârea reformării publicaţiei Academiei a fost primită la Şedinţa Consiliului profesoral din 6 septembrie 1891 condusă de Antonie Hrapoviţki, hotărârile căruia au fost acceptate şi de către Sfântul Sinod. La 7 noiembrie, în acelaşi an, de sărbătoarea Arhanghelilor, Hrapoviţki a rostit la sfârşitul slujbei un discurs despre scopurile periodicului proaspăt reorganizat. În 1892 revista avea un tiraj de 2400 de exemplare, în 1893-1911 între 1500 şi 1800 de exemplare, iar din 1912 şi până în 1918 doar 800-900 de exemplare. Între 1892 şi 1900 revista a apărut lunar, fiecare număr având între 250-300 de pagini. Conform deciziei Consiliului profesoral, revista a fost structurată în cinci compartimente: în primul erau publicate operele Sfinţilor Părinţi; al doilea era destinat pentru studiile teologice, filosofice şi istorice; al treilea conţinea materiale despre viaţa bisericească contemporană şi evenimentele din cadrul Academiei teologice; al patrulea – era rezervat recenziilor la diferite lucrări şi în al cincilea se publicau discuţiile de pe marginea tezelor de magistru şi doctorat, precum şi anunţurile protocolare ale Consiliului. Rectorul Academiei era considerat şi cenzorul principal al periodicului, el fiind cel ce accepta numerele spre tipar. O funcţie importantă îi revenea şi redac­torului-şef, printre ei numărându-se persoane de o mare valoare ca: А.А. Спасский, И.В. Попов, И.Д. Андреев, А.И. Покровский,  П.А. Флоренский şi alţii. Datorită activităţii acestora, revista a devenit una dintre cele mai cunoscute periodice atât din Imperiu, cât şi din întreaga Europă.

35. Сидоров А.И. Op. cit., p.28.

36. Керн К.Э. Op. cit.

37. Талберг Н. История русской церкви (N.Talberg, Istoria Bisericii ruse)  pe http://www.krotov.info/libr_min/19_t/alb/erg_21.html.

38. Ibidem. 

Prezentat la 12.07.2010

Octavian MOŞIN

Сatedra Filosofie şi Antropologie