Așa s-a întâmplat ca într-o zi să decedeze trei enoriași. Toți în vârstă, după optzeci de ani, unul chiar peste nouăzeci. Majoritatea celor pe care îi înmormântez au reușit să se spovedească înainte de a trece la Domnul, pentru alții se ”spovedesc” rudele care i-au cunoscut și i-au iubit, împărtășind din ce au avut deosebit și analizând care le-au fost căderile. Aceste împărtășiri ale apropiaților celor decedați sunt tot niște mărturisiri, adesea cu regrete că nu i-au susținut și încurajat suficient, nu le-au acordat cuvenita atenție, nu i-au iubit așa cum se iubește cu adevărat…

Te minunezi de fiecare om în parte. Atât de orginali ne-a creat Dumnezeu!

Uitându-te la chipurile lor senine, la cei care au trăit atât de modest și frumos, pur și simplu rămâi impresionat.

Un bătrânel, când a soclicitat să fie spovedit pe patul de moarte, a insistat să fie de față și soția sa, zicându-i: ”Stai și ascultă! Am greșit în fața ta și te-am trădat cu următoarele… Dacă poți, iartă-mă! Vreau să mă ierte și Domnul! Eu degrabă plec, dar te voi aștepta!”

Alt credincios când și-a înmormântat cu ceva timp soția le-a spus celor veniți la înmormântare: ”Sunt liber! Sunt liber să mor! Nu mai am cui să-i port de grijă. Toți sunt dați la cale.”

Când ne simțim împovărați, pur și simplu să mergem și să ne liberăm prin spovedanie!

Preot Octavian Moşin