Ce multă liniște poate aduce o duminică precum aceasta, a cincea după Paști, numită a Samarinencei. Și atmosfera de afară a fost una plină de binecuvântare: pământul însetat aștepta ploaia ușoară, atât de necesară.

Și poate că, asemenea pământului uscat, și sufletul omului așteaptă, uneori fără să știe, apa cea vie a lui Dumnezeu. Iar Domnul nu ne lasă în această sete, ci ne oferă harul Său, pentru ca viața noastră să rodească duhovnicește și să meargă spre mântuire.

Ne regăsim în chipul samarinencei: conștienți de nevrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu, dar totuși îndrăznind să venim înaintea Lui, știind că El ne primește asemenea unui părinte, ne iartă și ne reașază în demnitatea de fii ai Săi. Se bucură de revenirea noastră din exilul păcatului, ne încurajează spre o viață înnoită și ne respectă libertatea cu care ne-a înzestrat.

Cât de frumos este atunci când omul începe să-și vadă starea sufletească nu cu deznădejde, ci cu dorința sinceră de a se schimba și de a reveni la firescul vieții cu Dumnezeu. Iar această alegere rămâne, până la urmă, una profund personală.

Tot astăzi am avut bucuria de a vedea începutul unei vieți noi: o tânără a primit Taina Sfântului Botez, începând drumul unei vieți în Hristos și asumându-și crucea credinței.

Asemenea samarinencei, și ea, și fiecare dintre noi suntem chemați să ne luăm crucea și să o purtăm cu credință. Iar crucea vieții înseamnă tocmai aceasta: să ne raportăm în toate la Hristos.

Pr. Octavian Moșin