Tot mai des mă gândesc că omul începe să se piardă atunci când nu mai știe să prețuiască ceea ce a primit de la ai săi.

Avem atâtea lucruri frumoase lângă noi, dar parcă nu le mai vedem. Proaspeții părinți aleg uneori să-și boteze pruncul într-o biserică nouă din oraș, deși în sat există o bisericuță veche, în care au fost botezați poate și ei, și părinții lor. Străinii vin și se fotografiază lângă câte o trăsură păstrată din alte vremuri, iar tinerii noștri caută mai degrabă imaginea unei lumi moderne. Oaspeți din diferite colțuri ale lumii vin pe pământurile noastre ca să guste din bucatele tradiționale, pregătite din produse naturale, iar noi alegem tot mai des să ne întâlnim la pizza sau la sushi.

Nu este rău să primim și lucruri noi. Problema începe atunci când, alergând după ele, nu mai vedem frumusețea celor pe care le avem deja.

Toate acestea – biserica satului, casa părintească, portul, bucatele, trăsura, pământul lucrat, obiceiurile – sunt semne ale unei lumi care ne-a format și care încă ne poate ține aproape de rădăcini.

Ni se pare uneori că tot ce este vechi trebuie lăsat în urmă, iar tot ce este nou trebuie primit fără întrebare. Dar nu tot ce este nou ne zidește, după cum nu tot ce este vechi este depășit. Unele lucruri vechi sunt tocmai temelia pe care putem merge mai departe fără să ne pierdem.

Mă întristează când văd case părintești lăsate de izbeliște, pământ nelucrat, copii care cresc departe de viața simplă a satului și tineri care nu mai știu lucruri firești, pe care altădată le învățai acasă, lângă părinți sau bunici.

Am ajuns să fie nevoie de cursuri pentru ca un tânăr să învețe cum să țină un ciocan în mână, cum să repare ceva prin casă, iar o tânără – cum să coasă un nasture sau să pregătească o prăjitură. Ceea ce altădată se transmitea firesc, prin viață trăită împreună, astăzi pare uneori aproape străin.

Vina nu este doar a timpurilor pe care le trăim. Este și a noastră, a adulților, pentru că ne-am îndepărtat prea ușor de lucrurile simple și esențiale. Am vrut să le oferim copiilor o viață mai comodă, dar riscăm să le luăm, fără să ne dăm seama, legătura cu firescul vieții.

Modernizarea nu este rea atunci când aduce folos. Devine însă primejdioasă atunci când ne face să uităm cine suntem, de unde venim și ce avem de dus mai departe.

Căci omul are nevoie nu doar de drumuri noi, ci și de rădăcini. Nu doar de confort, ci și de rost. Nu doar de viitor, ci și de memoria vie a celor care l-au zidit.

Pr. Octavian Moșin