În zorii zilei de 13 octombrie 2020, toaca și clopotul Mănăstirii Nicoreni vesteau trista trecere la Domnul a părintelui stareț Arhimandritul Rafail (Bodiu). După o boală grea și nemiloasă, la vârsta de 60 de ani, a încetat bătaia inimii unui vrednic slujitor și mare duhovnic din nordul republicii.

De mic auzeam de un preot cu ales har dumnezeiesc, fiind de baștină din or. Drochia, la care alergau atâția oameni bolnavi și necăjiți, găsind sprijin și ajutor. Acesta era Părintele Rafail, un nume de referință în rândul clerului, care era invitat prin numeroase parohii pentru a înălța rugăciuni și de a împărtăși greutățile vieții cu numeroși credincioși, care îi simțeau rugile.

A fost un om plin de modestie și consacrat slujirii. Tare îi plăcea rugăciunea, mereu zicând: ”fără de ea nu pot trăi, căci e mai necesară ca apa de izvor”. A tipărit numeroase canoane și acatiste, pe care le rostea zilnic. Apoi a adunat o impunătoare bibliotecă, iar când intrai în chilie, era înconjurat de cărți, încercând să-ți povestească din ceea ce citise de curând. Citea, în special, din Sfinții Părinți.

A fost și un bun gospodar, administrând cu iscusință lucrările de construcție și amenajare a Mănăstirii Nicoreni.

A avut o viață deloc ușoară, trecând prin mai multe ispite și greutăți ale vieții.
S-a născut la 22 octombrie 1959 în s. Tolocănești, raionul Dondușeni, într-o familie de țărani, primind numele de botez – Iurie. În anul 1977 absolvă școala medie completă, un an activează în colhoh, apoi doi ani satisface serviciul militar.

În perioada 1980-1983 studiază la Seminarul Teologic din Moscova, după care suplinește funcția de cântăreț în regiunile Reazan și Vladimir din Rusia, apoi este repartizat la ascultare în Eparhia Chișinăului.

Într-o cerere pe numele Arhiepiscopului Ioanatan al Chișinăului, absolventul Iurie Bodiu îl informează pe arhiereu că părinții săi, pe care i-a vizitat la 7 septembrie 1983, nu-i permit să plece în mănăstire, dorindu-și ca feciorul să se căsătorească, la care le-a răspuns: ”crucea mea este drumul spre mănăstire”, rugând să fie binecuvântat de a se transfera în Lavra Pskovo-Pecerska.

Tatăl părintelui, Filaret Bodiu, s-a plâns în repetate rânduri la Patriarhia Rusă, fiind categoric împotrivă și protestând ca fiul său să primească voturile monahale. Rezoluția Patriarhului Alexie I a fost: ”15.IX.83: Gh. (Iu.) Bodiu este matur și urmează să-și aleagă singur calea vieții”.

La 27 octombrie 1983 Arhim. Benedict, inspectorul Seminarului Teologic din Moscova, îi eliberează următoarea caracteristică, în care se menționează: ”…în timpul studiilor la Seminar a fost un creștin râvnitor și un elev sârguincios; cu responsabilitate și bună conștiință a împlnit ascultările încredințate. Abateri disciplinare n-a avut. În relații cu oamenii știe să cedeze, este binevoitor și comunicabil”.

O nouă cerere în adresa ierarhului locului o scrie la 1 noiembrie 1983, prin care rămâne ferm pe poziția că vrea să meargă la mănăstire, pentru că ”tinde să ajungă un monah adevărat”.

În plină perioadă atee, vroia să-i slujească lui Dumnezeu și să se regăsească alături de marii duhovnici din Pskovo-Pecerska, însă părinții și autoritățile au făcut tot posibilul să rămână acasă.

Deși a fost oprit din acest drum binecuvântat, de Biserică nu s-a lăsat și tot la călugărie a visat.

În perioada 1984-1988 – a slujit în calitate de dascăl în parohiile Chetrosu (01.04.1984-25.04.1986), Popești (01.05.1986-01.07.1988) și Zgurița (iulie-septembrie 1988) din raionul Drochia.

La 26 septembrie 1988 Mitropolitul Serapion îl tunde în monahism, de Înălțarea Sfintei Cruci, la 27 septembrie 1988, este hirotonit ierodiacon, iar a doua zi în treapta de ieromonah, fiind numit preot-paroh la biserica ”Sf. Treime” din s. Nicoreni, r. Drochia.

În scurt timp se învrednicește de toate distincțiile de slujire preoțească, ajungând la cinul de arhimandrit.

Din anul 1991 este duhovnic al slujitorilor din câteva raioane de nord ale republicii, din anul 1992 pornește construcția unei noi mănăstiri cu hramul ”Sf. Prooroc Ilie” lângă satul Nicoreni. Apoi din anul 1993 a deservit mai multe parohii, fiind un iscusit duhovnic și căutat de numeroși slujitori și credincioși.

Din 7 noiembrie 2006 a fost numit în funcția de stareț al Mănăstirii Nicoreni, adunând o impunătoare obște de călugări și ridicând un adevărat complex monahal. Grație eforturilor părintelui stareț mănăstirea deţine în proprietate peste 100 ha de pământ, este înzestrată cu utilaj agricol de ultimă oră, are crescătorii de păsări și animale, prisacă, livadă, vie, câteva sere pentru legume etc. Pe teritoriul aşezământului monahal funcţionează un atelier de prelucrare a lemnului, unde fraţii mănăstirii confecționează rame, iconostase şi alte articole bisericeşti de calitate superioară.

Credem că părintele a plecat împăcat, văzând finisată biserica centrală a mănăstirii și obștea bine închegată, pe care a iubit-o și a crescut-o.

La ultima noastră întâlnire, de acum o lună, m-a invitat să vin și să scriem istoria mănăstirii. Or, părintele a trăit evenimente importante nu doar pentru această mănăstire, dar și pentru mii de suflete, pentru care a știut să se roage și împreună cu care a petrecut clipe de grea încercare.

A fost slujitorul care mereu lăcrima, conștientizând că doar lacrimile sunt în stare să spele răutatea din noi.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepții!

Cu durere în suflet,
Prot. Octavian Moșin