M-a impresionat mătușa Axenia, de peste optzeci de ani, care stă țintuită la pat de mai multă vreme.

E asemenea unui copilaș plăpând și drăgălaș, care se bucură de orice și de fiecare suflet care îi bate la ușă. Stă cuminte și ascultătoare, petrecând în rugăciune.
I s-au ros foile de la micul ceaslov, iar coperta necesită a fi schimbată. Știe pravila creștinului pe de rost, cât stă tot îngână psalmi și așteaptă ceasul despărțirii de cele pământești.

A rugat încă acum zece ani să-i fie pusă în față sovca (lada) cu cele necesare de moarte: lăicere, perne, ștergare ș.a. Toate le-a făcut cu mânuțele ei; mai păstrează și lucruri moștenite de la mama.

Cât stă zice: ”Miluiește-mă, Doamne, pe mine păcătoasa!” Crede că Domnul i-a mai dat zile să se pocăiască și să-i ajute cu rugăciunile pe copiii, nepoții și strănepoții, care, deși, sunt cu Dumnezeu în suflet, încă nu au ajuns să trăiască după voia Tatălui Ceresc.

În același timp, cât stă i se preling lacrimi, iar la întrebarea: ”De ce tot plângi?”, mi-a răspuns: ”Că nu sunt așa cum trebuie! Cum vrea să mă vadă Mântuitorul!”

Și ce ar trebui să facă omul pentru a fi vrednic de numele de creștin? Acesta mi-a fost gândul, pentru ca în câteva clipe bătrânica să-mi zică: ”Nu mai avem frică de Dumnezeu, nu ne iubim și nu ne stimăm. Trebuie să ne smerim și să ne lăsăm de păcate. Nu trăim cu Hristos pe Care îl răstignim în fiecare zi prin atâtea fărădelegi!”.

Probabil de la astfel de bătrâni avem de învățat rostul vieții și dacă nu-i avem în preajmă, de-a dreptul merită a fi cumpărați.

Pr. Octavian Moșin